Reporteri, politicieni şi bombe
Dacă ai şti că ţi-au fost omorâţi 2 colegi la locul de muncă, ai mai vrea să munceşti în acel loc? Dacă ai şti că în fiecare lună un coleg îţi e rănit la locul de muncă, de ce ai alege să mai munceşti acolo? Dacă ai şti că pe colegii tăi omorâţi nu îi mai caută nimeni, ţi-ai mai dori să faci parte din acea organizaţie, din acea profesie?
Sunt întrebări grele şi îmi vine greu să le scriu. Dar fierb în creierul meu, după ce am discutat timp de câteva ore cu Salam Omer, un jurnalist irakian. El lucrează în una dintre cele mai complicate zone din ţara sa, Kirkuk, iar organizaţia media pentru care munceşte se numeşte Kirkuk Now, în traducere ”Kirkuk Acum”.
Acum la Kirkuk este greu să faci jurnalism. Pe lângă faptul că în acea zonă se mai împuşcă, iar reporterul, înainte să îşi ia pixul şi carnetul, atunci când merge în teren, trebuie să îşi ia casca şi vesta antiglonţ, e greu pentru că de fiecare dată reporterul trebuie să îşi ia rămas bun de la cei dragi, pentru că nu se ştie când şi cum se va întoarce. În Irak, în fiecare an mor jurnalişti în teren, fiind în exerciţiul funcţiunii.
Când povesteşte despre munca sa, Salam vrea să fie corect şi exact. El deschide hărţi, arată oraşe, zone, provincii, fronturi de luptă. Redacţia sa e un front de luptă plin de răni. 20 de colegi de-ai săi au fost răniţi sau arestaţi în ultimul timp. De ce fac jurnaliştii irakieni această muncă?
„Ştii, Alina, la noi se schimbă puterea foarte des”, îmi zice. Îi spun că şi la noi, îi zic că în 15 ani de ZdG deja 10 guverne s-au schimbat, iaca-iaca vine al 11-lea. Zâmbeşte îngăduitor şi povesteşte: „La noi, puterea se schimbă deseori peste noapte. Seara e o guvernare, iar dimineaţa te trezeşti că ISIS stăpâneşte regiunea, iar peste câteva săptămâni, o altă forţă politică sau militară preia controlul. La moment, în regiunea noastră avem vreo 20 de instituţii militare care îşi proclamă puterea, niciuna nu se supune alteia, şi noi, ca reporteri, trebuie să îi cunoaştem pe toţi, să ţinem cont de toţi, să informăm despre toţi”. Mi-am imaginat, pentru câteva clipe, un fel de amalgam din acesta la Chişinău, cum ar fi poliţia lui Papuc cu cea a lui Mejinschi, cu cea a lui Jizdan şi cu cea a celorlalţi – nu toţi în una, nu fiecare pe rând, ci fiecare separat, dar concomitent, să îţi blocheze accesul la filmări, să te plesnească peste cameră, să îţi interzică accesul în spaţii publice, să te înjure, să nu răspundă la solicitări, să nu întreprindă nimic când eşti atacat. Am mai lucra oare noi în asemenea condiţii? Greu de spus.
După nenorocirile cu reporterii omorâţi sau răniţi în teren, pe Salam îl omoară clonele. „Kirkuk Now” a devenit o media de mare reputaţie, zecile de guvernări, care se schimbă an de an, îi consideră obiectivi, echidistanţi, importanţi. De asta sunt consideraţi periculoşi pentru sutele de instituţii media controlate politic. De asta li se fac clone la tot pasul, li se fură identitatea, li se inventează falsuri, ca să fie compromişi, să fie amestecaţi cu glodul presei terfelite politic.
L-am întrebat, totuşi, pe Omer, de ce rezistă? Mi-a răspuns onest, că se gândeşte la asta în fiecare zi. Şi de fiecare dată cei dragi de acasă sunt pe primul loc, pentru că vrea o viaţă liniştită şi lungă, alături de familie. Dar ştie că dacă va abandona acest front, va avea de trecut printr-un război cu sine, dar nici cei dragi nu vor fi mai în siguranţă. „De redacţia noastră e nevoie, reporterii noştri fac o muncă foarte necesară cetăţenilor”, spune inspirat Salam Omer.
Dacă ar fi să învăţăm de la reporterii cu mâinile, picioarele şi sufletele rupte de bombe, ce am învăţa? Să abandonăm sau să rămânem? Să ne vindem sau să luptăm? Dacă am înţelege că jurnalismul adevărat nu e un front al luptei pentru salariu, vacanţe scumpe, fashion, că drăgosteală cu patronii politici e o bombă cu ceas pentru jurnalişti, iar pe frontul mediatic înving doar cei care servesc publicul, cum am construi ştirile?
