„Noi combatem corupţia!”
Am descoperit recent câteva poze ale oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, realizate în prezent. Nişte cosmopolite moderne care arată ca oraşele viitorului, cu drumuri şi străzi perfecte, clădiri cocoţate pe terasele dealurilor, zgârie-nori măreţi, porturi lungi, poduri întinse peste râuri şi highway-uri, grădini şi parcuri încântătoare. Au transportul foarte bine dezvoltat, având trenuri, tramvaie, autobuze, troleibuze, vapoare şi teleferice. Nici nu-ţi vine a crede că, în 1945, aceste oraşe au fost zdrobite de cel mai mare atac nuclear din istorie, care a şters de pe faţa pământului tot ce era, de la clădiri până la iarbă. Acum, văzând cum arată aceste oraşe, reconstruite de la zero, cum au crescut din nimic în 73 de ani, nu poţi să nu faci o comparaţie cu noi, care am rămas în urmă atât de mult că te ia groaza.
Intenţionat am adus acest exemplu, pentru a arăta ce face o ţară în care nu există corupţie şi alta în care corupţia e înrădăcinată profund.
Care oare să fie cauza că unii pot să se dezvolte, să progreseze şi să renască „din cenuşă”, iar alţii – nu? Oare depinde asta de stofa din care suntem zămisliţi, de genele pe care le-am moştenit de la bunei, sau poate de educaţia pe care am primit-o crescând? Cu siguranţă – ultima.
Cel mai ridicol e faptul că, la noi, fiecare zice că ştie care-i diferenţa dintre noi şi cei care prosperă, orice câine de pe stradă ştie că, la noi, se „combate corupţia”. Atât de mult se rosteşte această îmbinare de cuvinte „Combaterea corupţiei”, încât se pierde până şi sensul acesteia. De atâţia ani se tot „combate corupţia”, dar nu se schimbă nimic. Din contra, pe zi ce trece, se înrădăcinează şi mai tare, făcând parte din noi deja de câteva generaţii.
Ca dovadă a vechimii acestei lupte avem cuvintele lui I.L Caragiale, adresate prietenilor săi în 1904, până a pleca în Berlin: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”. Apoi, peste ani, în 1917, bunul său prieten Alexandru Vlahuţă, care îi cerea dramaturgului să revină acasă, a primit următorul răvaş: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, vicii demne de compătimit”.
Din păcate, aşa este, de sute de ani poporul acesta „combate corupţia”, dar nu-i mai poate veni de hac şi asta pentru că-i toarnă încontinuu îngrăşăminte la rădăcină în timp ce strigă în gura mare. „Noi combatem corupţia!”
Violina Ahtemenciuc, Canada
