A(uto)cefalia în Moldova

Timp de doi ani, Igor Dodon încearcă să se erijeze în ţinuta unui preşedinte adevărat de stat real. În primele zile de după alegeri, avea un ton ferm, care părea o continuare a tonalităţii sale şi mai ferme din perioada electorală. Doar că mesajele au suferit schimbări dramatice, la fel şi acţiunile, la fel şi verticalitatea, chiar şi vectorii.

Alunecarea din rolul de aproape preşedinte în cel de quasi-preşedinte şi ulterior în cel de preşedinte part-time s-a întâmplat continuu, iar săptămâna aceasta statutul său a lunecat şi mai departe de sensul preşedinţiei de calitate.

Timp de doi ani, Igor Dodon nu a reuşit niciun fel de dialog cu cele două state vecine ale R.Moldova. Da, Moldova are doar 2 state vecine, şi obligaţia unui preşedinte şi a unui garant al Constituţiei şi comandant suprem este să se menţină relaţii de bună înţelegere cu aceste state, iar cooperarea avantajoasă cu ele este un şi mai mare plus. Dodon nu a reuşit să facă vre-un pas spre Ucraina sau România, ba chiar a făcut paşi împotriva acestor state, fără să aibă, pentru aceasta consultul şi acordul cetăţenilor statului său.

Mai departe, mai rău. Dodon a dat fuga la Moscova, oridecâte ori vedea un deget ridicat în sus la Kremlin. Dar nu a ajutat. Popularitatea lui Putin e în declin în afara propriului său imperiu. Chiar imperiul acestuia e în declin, astfel Dodon nu a reuşit să aducă din aceste vizite în Piaţa Roşie mai mult decât poze şi promisiuni demagogice care ar mângâia orgoliile unui număr limitat de nostalgici.

Da, peste câteva săptămâni a promis că îl aduce pe Patriarhul Rusiei. Dar şi aici, flacăra marii mândrii s-a stins ca o lumânare de stearină contrafăcută. Zilele trecute Biserica Ortodoxă Rusă a trăit una dintre cele mai mari înfrângeri, pierzând una dintre cele mai vaste tărâmuri ortodoxe: Biserica din Ucraina şi-a obţinut autocefalia, adică se conduce singură pe ea, fără ca să mai fie condusă de la Moscova.

Ce are autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina cu Republica Moldova? Multe şi puţine. În epoca declinului încrederii în stat, democraţie, mass-media, alte valori şi puteri, scade şi încrederea în Biserică. Totuşi, bisericile există, la ele vin oameni, oamenii plătesc taxe şi alţi bani, în afara taxelor. Bisericile înseamnă şi clădiri, imobile, patrimoniu. La moment, atât taxele, cât şi imobilele sunt controlate de Patriarhia Rusă, iar deciziile privind acest patrimoniu se iau la Moscova. E corect? E greşit? Este voinţa credincioşilor să decidă cui ar trebui să aparţină bisericile pe care le întreţin. Dacă vor dori să aparţină Chinei sau Andromedei, asta va fi decizia lor. Dar nu-i întreabă nimeni, tema este închisă.

Igor Dodon, preşedintele şi garantul libertăţilor, inclusiv al libertăţii de conştiinţă, nu a demonstrat niciodată vreo dovadă că ar respecta în mod egal toţi cetăţenii, indiferent de confesiune şi că i-ar păsa de autonomia lor. El a purtat ostentativ un singur drapel, al Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în săptămâna curentă s-a clătinat de câteva ori: pe de o parte, Biserica Rusă a fost abandonată de o comunitate enormă, anume pentru implicarea bisericii în afaceri politice; pe de alta, tocmai în momentul în care Dodon şi-ar fi putut manifesta sprijinul filial faţă de Biserica Rusă, s-a văzut nevoit să lase crucea ortodoxiei sale la o parte, pentru a-l întâmpina pe Recep Tayyip Erdogan, liderul unui stat musulman, care controlează până azi sabia lui Ştefan Cel Mare – un sfânt ortodox, dar şi multe alte simboluri ortodoxe, convertite la regulamentele islamice.

Acum, flacăra evlaviei dodoniste aprinsă după marile pelerinaje ale liderului socialist la Athos, dar şi prin satele moldoveneşti cu icoane în copie sau moaşte renegate, s-a stins ca mucul unui opaiţ slăjit. Patriarhia Moscovei nu mai e ce a fost, iar Moldova, ar fi trebuit să se uite la Biserica autocefală din Armenia, la Biserica autocefală din Georgia, la cea proaspăt independentă din Ucraina şi să ia o decizie. Oricare va fi decizia, nimic nu va mai fi cum a fost, iar cei care au speculat cu puterea divină acum trebuie să plătească pentru arenda spaţiului publicitar din biserică.

Au trecut doi ani de preşedinţie ai lui Igor Dodon, iar ieri, odată cu sosirea lui Erdogan, a devenit şi mai clar cât de mult nu a reuşit acesta să devină unpreşedinte adevărat. Acest salt repetat şi ostentativ în braţele câtorva lideri de state autocrate şi abuzive denotă o lipsă de caracter, lipsă de strategie, lipsă de cunoaştere şi, cel mai grav lipsă de înţelegere şi asumare a consecinţelor.

Teoretic, ar mai exista o şansă. Marea aşteptare a tuturor cetăţenilor R.Moldova rămaşi acasă sau plecaţi în lume este lupta cu corupţia. Aceasta a fost şi marea promisiune a lui Dodon în campania prezidenţială. Dacă ar decide să pornească o luptă serioasă cu corupţia, preşedinţia ar redeveni, poate, o putere autocefală. Altfel, biologia cunoaşte şi fiinţe acefale, fără cap. Dar acelea sunt fiinţe inferioare, nu schimbă cursul unui stat.