Copilul are idei, tu doar trebuie să-i spui: „Alege ce vrei să facem astăzi împreună”

Interviu cu Ana Stănescu, co-fondatoare PlaYouth, România

— Ce este PlaYouth, pentru cei care aud pentru prima dată această denumire şi cum ai ajuns co-fondatoarea acestei asociaţii?

— Cred că, deocamdată, în R. Moldova, nu a prea auzit nimeni despre PlaYouth. Abia acum, în august, am organizat primele ateliere aici. PlaYouth înseamnă un loc în care îţi poţi petrece timpul altfel, alături de copilul tău sau copiii pot petrece timpul altfel decât sunt obişnuiţi. Un loc în care copiii pot vorbi despre tot ce le trece prin cap, se pot exprima liber, pot încerca să realizeze mai multe. E locul în care aproape că nu există interdicţii. Regulile care funcţionează în cazul PlaYouth ne ajută, dar nu ne interzic să colaborăm, să cooperăm, să ne jucăm. Deci, e o joacă cu reguli, cu nişte limite, dar, oricum, o joacă. Am ajuns co-fondatoare la PlaYouth datorită partenerei mele, cu care am fondat organizaţia. Aplicam, în timpul studenţiei la Cluj-Napoca, la mai multe proiecte. Am fost în vreo patru organizaţii, căutând atunci să înţeleg ce mi-ar plăcea să fac toată viaţa, ce-aş putea face eu astfel încât, ajungând seara acasă, să zic: „Da, azi chiar am făcut ceva interesant, important, cu valoare pentru oamenii din jurul meu”. Atunci mi-am dat seama că educaţia e ceva ce mă atrage foarte mult, îmi şi plăcea să învăţ, să studiez. Aşa mi-am zis să fac ceva pentru copii. Mă gândeam să deschid un centru educaţional, dar era nevoie de investiţii foarte mari. Am decis să încep cu paşi mici, să organizez ateliere, să vedem cum reacţionează copiii, părinţii. Am cunoscut-o pe Ani (n.r., co-fondatoare PlaYouth) la un training organizat de ea. Eram în anul doi la master, la Bucureşti. Trainerul de la acel training mi-a zis: „Voi două trebuie să vă întâlniţi, ca să vorbiţi, că aveţi nişte lucruri în comun”. Ne-am întâlnit cu Ani la o cafea şi tot atunci am vorbit despre prima tabără, care pe atunci se numea „Educaţie şi distracţie”, a fost un nume ales la întâmplare.

— Când ai plecat în România? De ce ai decis să faci acest pas?

— Am plecat în 2009, după clasa a 12-a. Am decis să fac acest pas… cred că nu l-am decis, a venit aşa, spontan. Mi-a zis un prieten: „De ce nu depui actele acolo, că eu dacă aş fi în locul tău, aş pleca”. Am zis să încerc, să depun actele, să văd dacă sunt admisă. A fost o întreagă aventură, pentru că am aplicat mai întâi aici, în R. Moldova, la drept, dorindu-mi foarte mult să lucrez într-o ambasadă. Am fost admisă la drept, la USM. În România, mi-am zis să merg tot la drept. Exact atunci când eram deja pe teritoriul Ambasadei, mama m-a întrebat dacă îmi place istoria, deoarece la drept se studiază istoria. Am zis că nu, e singura disciplină la care am copiat în şcoală (râde). Atunci am decis să caut altceva. „Afaceri internaţionale” – sună mai bine, hai să încerc acolo. Mama m-a întrebat: „Eşti sigură?”, am zis: „Da, e ok, fac afaceri internaţionale”. Aşa am ajuns în România, a fost o încercare să văd dacă sunt admisă la facultate. Am fost admisă, am plecat şi am rămas acolo.

— Ai rămas de tot, sau vei reveni în R. Moldova?

— Nu mai revin. După nouă ani… nu mă mai întorc.

— La PlaYouth, ce activităţi faceţi cu copiii?

— Avem foarte multe, cred că vreo douăzeci: pictură, grafică, chimie distractivă, chimie în bucătărie, teatru şi improvizaţie, spray painting – adorat de copii, graffiti. Copiilor le place extrem de mult să se joace cu spray-urile. Facem şi chitară, eu fac „Bune maniere”, fiind pasionată de asta.

— Povesteşte-ne despre atelierele organizate la început de august, în premieră, în R. Moldova. Cum a fost?

— A fost un test pentru noi. Îmi doresc foarte mult să aduc valoare aici, acasă, să vadă şi copiii din R. Moldova altfel de activităţi. Primul atelier l-am organizat la Liceul din Doroţcaia, raionul Dubăsari, pentru că mama mi-a zis: „Cum să faci la Chişinău şi să nu faci aici?”, pentru că acolo m-am născut şi am crescut. Am făcut atelierul la Doroţcaia cu 20 de copii, de la 4 la 13 ani. A fost dificil să gestionezi un grup atât de mare, dar a ieşit foarte bine. La final, copiii au strigat: „A fost cea mai tare zi, a fost ca la tabără, de ce nu sunt aşa orele la şcoală?”. Ei au nevoie de joacă ca să se destindă. Am făcut cu ei atelierul de bune maniere „Te rog şi mulţumesc”, aşa se numeşte. Au vorbit foarte mult, ziceau că nu au mai avut aşa discuţii cu nimeni. Acelaşi atelier l-am făcut la Chişinău, unde au fost şase copii. De fiecare dată am depăşit timpul cu jumătate de oră, fiind foarte greu să închei, pentru că participanţii vor să mai stea. Ne-au şi întrebat când mai venim. Copiii au nevoie să se exprime, dar să audă şi alte puncte de vedere. Părinţii nu au atât de mult timp să le acorde şi chiar dacă le acordă, nu vorbesc despre ce simt copiii, ei nu sunt obişnuiţi să-şi exprime emoţiile. Noi suntem obişnuiţi că emoţiile bune ai voie să ţi le exprimi, emoţiile rele – nu, că nu e ok să fii trist, nu e ok să te plictiseşti, nu e ok să fii nervos, speriat. Ba da, e ok. Nu există nimic greşit, e în regulă să-ţi manifeşti şi aceste emoţii. Cumva, noi îi învăţăm să-şi gestioneze emoţiile pe care toată lumea le trăieşte.

— Ai observat vreo diferenţă între copiii de aici şi cei din România?

— Copiii de aici vorbesc despre bani. Cei din România n-au vorbit niciunul despre bani la atelierele pe care le-am avut.

— În ce context au făcut asta?

— La atelierul de bune maniere avem un exerciţiu în care fiecare îşi face autoportretul, aşa cum vrea el. Nouă ne e foarte uşor să vorbim despre alţii, suntem educaţi şi la şcoală să vorbim despre alţii, să ne comparăm cu alţii, dar nu ne uităm nicicând la noi. La bune maniere facem un exerciţiu în care ei îşi fac autoportretul, îl prezintă celorlalţi, iar fiecare vecin din dreapta sau stânga, face câte un compliment, câte o apreciere. Ceilalţi reacţionează într-un fel când prezintă alţii, râd de multe ori, că ai ochii aşa, că ai nasul aşa, iar când ajunge rândul la ei, îşi dau seama că nu-i foarte plăcut când ceilalţi râd. Patru din cei şase copii, care au participat la atelier, au desenat bani în jurul lor, dolari. Am fost extrem de surprinsă, i-am întrebat ce reprezintă, pentru că le-am explicat de la început că în autoportret trebuie să vă regăsiţi voi, să fie ceea ce vă reprezintă pe voi. Ei mi-au spus că „e bine să ai bani”, „am vrut să fac ceva colorat” – păi puteai să desenezi nişte fluturi, de ce ai făcut dolari?, „mm, pentru că e mai interesant, banii sunt amuzanţi”. La Doroţcaia, când am făcut atelierul, copiii nu au vorbit despre bani. Cred că asta-i diferenţa. A fost şocant ca, la opt ani, copilul să spună că pe el îl reprezintă banii, că e amuzant şi important să ai bani.

— Discutaţi cu părinţii copiilor despre ceea ce se întâmplă la ateliere?

— Nu le facem observaţii, dar le trimitem câte un email, le spunem ce s-a întâmplat în cadrul atelierului. La finalul fiecărui atelier, trainerul aşteaptă de la părinţi întrebări. Iniţial, făceam feedback-uri pentru părinţi, le spuneam la fiecare ce am observat, la ce credem că ar trebui să lucreze, unde credem noi că copilul ar avea nevoie de atenţie, dar nu fiecare părinte e pregătit să audă asta şi atunci preferăm ca iniţiativa să vină de la părinţi. Să vină părinţii să ne întrebe şi noi le spunem tot ce am observat. E uşor să spui ce ai observat, dar părintele ce face după aia cu informaţia?

— Aţi avut situaţii în care copilul a făcut ceva mai puţin obişnuit?

— Când vine copilul, îţi dai seama imediat cum e părintele, or, cei mici copiază ce văd acasă. De exemplu, recent, trainerul a primit primul bacşiş. Copilul de opt ani a venit şi i-a dat 50 de bani şi i-a spus: „asta e pentru tine, pentru că mie mi-a plăcut foarte mult la atelier”. Trainerul a rămas şocat, iniţial nu a înţeles, „e pentru că mă consideră un prestator de servicii sau chiar i-a plăcut atelierul?”. Copilul a înţeles că aşa îţi manifeşti satisfacţia, atunci când eşti mulţumit de un lucru. Aşa înţelegi că a văzut asta acasă… De altfel, copilul venise cu şoferul…

— Ce crezi că le lipseşte sistemelor educaţionale din R. Moldova şi România?

— Sistemul educaţional e făcut de oameni. Atât timp cât omul îşi doreşte să facă ceva cu adevărat, poate fi mai puternic decât sistemul. Eu nu cred prea mult în sistem. Am avut discuţia asta cu profesorii. Toată lumea dă vina pe sistem. Ok, dar cine face sistemul? Oamenii. Deci, oamenii sunt aşa. În sistem sunt şi oameni buni. Dacă vor fi tot mai mulţi oameni buni, care se implică cu adevărat, sistemul se va schimba.

— Atât timp cât profesorii primesc salarii de câteva mii de lei, cel puţin în R. Moldova, cum pot fi ei motivaţi să schimbe situaţia din sistem?

— E clar, salariile trebuie să fie mai mari, în special la profesori, pentru că ei educă generaţii. Mă gândeam că dacă ar fi după mine, aş scoate consumerismul, adică toate jucăriile, dulciurile, toate „porcăriile” care există pe piaţă, dar nu ajută copilul cu nimic. Există un cerc vicios, nu ştiu dacă toţi părinţii îşi dau seama de asta. Ei merg la birou toată ziua pentru că e nevoie să facă bani, copilul vede acasă că mama, tata nu-s lângă el. Copiii, de fapt, au nevoie doar de atenţia şi grija părinţilor, nu au nevoie de nimic altceva, cel puţin până la vârsta de 7-10 ani. „Părinţii merg la birou să facă bani. Ok, eu stau fără ei. Părinţii când vin de la birou, ei trebuie să aibă bani – eu vreau jucăria asta, vreau tableta asta, vreau, vreau, vreau”. Dacă părinţii ar fi lângă ei, copiii nu ar mai vrea lucrurile astea, pentru că ei nu au nevoie de ele. Astea sunt venite din societate şi din marketing, nu sunt nevoi reale ale copilului. În realitate, părintele merge la birou, face bani ca să cumpere jucării, copilul se joacă, le-aruncă şi tot aşa. Dacă ar tăia puţin din a le educa şi a hrăni nevoia asta de jocuri, obiecte, care, de fapt, nu le oferă nimic, vin şi pleacă, lumea ar arăta altfel. În copilărie, copilul are nevoie de părinte. Abia mai târziu începe să aibă alte nevoi.

— PlaYouth este doar pentru copii sau şi pentru părinţi?

— Este pentru copii şi părinţi. Avem ateliere copii-părinţi, avem ateliere doar pentru părinţi, la care aducem mai greu părinţii, pentru că ei nu au timp, dar avem şi tabere copii-părinţi. Anul ăsta, în septembrie, ţinem a treia tabără, Kaleidoscopul.

— De ce se numeşte aşa?

— Pentru că vrem ca relaţia copil-părinte să se dezvolte exact ca ramificaţiile unui caleidoscop. Să se combine între ele, să-şi descopere pasiunile, talentele comune. În tabără au activităţi copiii-părinţi împreună, dar şi copiii separat, şi părinţii separat. Părinţii fac „cercul siguranţei”, care te ajută să înţelegi ce înseamnă, de fapt, să-ţi protejezi copilul şi la ce duce protecţia asta. Tu, ca părinte, îl ţii în palme, din dorinţa de a-l proteja, de a-i oferi dragoste. Peste ani, protecţia asta a ta, supra protecţia, nu-l mai ajută. Copilul începe să te vadă ca pe un om negru, din cauza căruia el are traume. În „cercul siguranţei” fiecare părinte îşi dă seama de traumele pe care le-a avut în copilărie şi de greşelile pe care le fac ei la rândul lor, în educaţia copilului, pentru că mama, tata, bunicul, bunica, au făcut asta cu tine. Nu toată lumea e pregătită să fie părinte şi nu trebuie să fie toată lumea pregătită. E o dorinţă, e o satisfacţie, e o împlinire pentru fiecare, dar noi, ca oameni, trebuie să învăţăm să fim părinţi. E ca şi cum învăţăm să fim jurnalişti, profesori.

— Cum se desfăşoară de obicei activităţile la această tabără?

— Nu facem activităţi cu mulţi copii, preferăm să fie maximum zece copii. Anul ăsta a fost „one to one”, fiecare copil a avut un trainer, care avea grijă de el, era atent la nevoile lui, pentru ca părintele să aibă libertatea să facă şi el ce vrea, să nu stea doar cu copilul. A fost o surpriză pentru părinţi, că tabăra era, de fapt, şi pentru ei. Tu, ca părinte, neglijezi nevoile tale. Dar dacă tu nu ai satisfăcute propriile nevoi, nu ai cum să-i oferi ceva copilului. Şi atunci noi încercăm să le explicăm că e necesar să fie atenţi cu ei, ca mamă, să ai grijă de tine, să ai timp şi pentru tine, ca să poţi să-i oferi copilului asta. Nu trebuie să te judeci că „vai, mi-am luat o oră ca să citesc, sau să merg undeva să mă relaxez”. Nu, asta e foarte bine, pentru că tu trebuie să ai de unde să-i dai copilului. La tabără a fost foarte bine, au fost şapte copii şi şapte părinţi, au fost şi tătici şi mămici, ceea ce ne bucură foarte mult.

— În 2017, într-un articol de pe blogul PlaYouth ai scris că iţi doreşti să vă extindeţi în alte oraşe din România. Cum au evoluat lucrurile de atunci?

— Nu ne-am extins în alte oraşe. Cred că ne-am extins în toată România prin tabere, pentru că la tabere vin oameni de peste tot, nu doar din Bucureşti. Au fost din Constanţa, din Cluj, din Bacău. Nu ne-am extins în toată România pentru că ne-am extins foarte mult în Bucureşti şi atunci preferăm să ne extindem aici, să facem ateliere prin şcoli, cursuri. Mergem şi la multe evenimente. Când vom avea aici totul suficient de bine pus la punct, atunci ne vom extinde şi în alte oraşe.

— V-aţi gândit să veniţi şi în R. Moldova?

— Da, tocmai din cauza asta am făcut acele ateliere. Ne-am dorit să vedem cum vor reacţiona cei de aici. Părinţii moldoveni din România, care vin la noi la activităţi ne-au scris că „e foarte tare, ce bine că aţi mers şi acolo”.

— Cum s-au schimbat lucrurile din 2015, când aţi creat PlaYouth şi până în prezent?

— Atunci eram doar noi două fondatoare, dar nu eram angajate. Mi se pare foarte important acest aspect. Noi făceam din pasiune totul. Acum suntem trei angajaţi full time, ceea ce e foarte important pentru un antreprenor. De la trei ateliere, acum avem douăzeci, plus evenimente, plus tabere. Iniţial am avut o singură tabără, în acest an avem trei tabere, inclusiv prima tabără pentru copii. Atunci aveam cred că trei colaboratori, acum avem douăzeci de traineri. Fiecare atelier e ţinut de alt trainer, specialist anume în subiectul respectiv. Cu excepţia atelierului de origami, nu există facultate de origami, trebuie să fii pasionat de origami. Noi am ajuns, făcând traininguri între noi, să facem şi noi origami. Astfel, mai mulţi traineri pot gestiona acest atelier. În rest, la story telling, pictură, grafică, chitară, e câte un singur trainer. La chimie, de exemplu, Gabi, a lucrat în laborator foarte mulţi ani şi a plecat din laborator ca să facă chimie distractivă pentru copii.

— Sunteţi un business rentabil sau tot faceţi voluntariat din pasiune?

— Nu mai facem voluntariat de mult timp. Cred că, din momentul în care m-am angajat full time, nu mai fac voluntariat. Iniţial am fost angajate part time la un loc de muncă, aici făceam totul din pasiune. În mai 2017, mi-am dat demisia de la jobul pe care îl aveam. La fel a decis şi partenera mea. De atunci facem doar asta. Tot de atunci această activitate a devenit un business. În ultimele trei luni am depăşit targetul, deci, e foarte bine. Sperăm să crească în continuare.

— Care e sfatul tău pentru părinţii ocupaţi din zilele noastre, dar şi pentru acei copii care petrec foarte mult timp în telefoane şi tablete?

— Acesta a fost unul din motivele pentru care am făcut PlaYouth, pentru că mergeam în restaurante şi în locuri publice şi vedeam foarte mulţi copii pe telefon şi tabletă. Nu ne venea să credem şi ne-am zis: „Hai să le oferim o alternativă să facă altceva, să nu mai fie ecranele astea”. Şi noi lucrăm cu noi, să nu mai folosim atât de mult tableta şi telefonul, când avem şedinţe, se închid toate. Sfatul meu pentru părinţii ocupaţi este că noi, de fapt, avem timp suficient, sunt ore suficiente într-o zi, contează cum le gestionezi. Dacă îţi faci în fiecare zi o oră, nu mai mult, o oră, să stai lângă copil, pentru el va fi foarte valoros. Dar să nu stai lângă el cu telefon, cu televizor, cu alte o mie de lucruri, doar să stai lângă el, să vorbeşti cu el, să-l întrebi cum a fost la şcoală, să-i spui tu ce emoţii ai trăit azi. Pentru ei e foarte important să vorbească, dacă simt că sunt ascultaţi. Sau poţi să faci şi mai simplu. În fiecare zi, de la ora 8 până la 9, ştii că stai cu copilul şi faci orice vrea el. Poate o zi să aleagă el, o zi să alegi tu ce faceţi. Dacă e prea mult, o dată la două zile, ştii că ăsta e timpul pentru copilul tău. Există foarte multe activităţi, avem şi noi foarte multe activităţi anunţate pe site, dacă nu au inspiraţie, pot să intre să se uite acolo. Copilul are idei, tu doar trebuie să-i spui: „alege ce vrei să facem astăzi împreună”.

Pentru conformitate, Maria Şveţ