Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   1300 km pentru un protest?

1300 km pentru un protest?

În acest an, care, prin coincidenţă, e şi unul electoral nu doar aniversar, opţiunea unionistă va fi exploatată în interes electoral la maximum în R. Moldova. Contează cine va reuşi s-o încalece mai bine. Problema e că, la Chişinău, nu avem o mişcare unionistă autentică. Şi credibilă. Iar în lipsa unui curent pro-românesc, puternic şi distinct, riscul ca Unirea cu România să fie speculată rămâne enorm de mare

Am crezut, dar nu s-a întâmplat. Nu am pus, nici pentru o clipă, la îndoială (luând în considerare lipsa de după 1991 a grănicerilor sovietici (ruşi) de pe Prut) că Marşul Centenar, lansat pe 1 iulie, curent, în cetatea Marii Uniri, Alba-Iulia, va ajunge cu bine la Chişinău. Şi nu pur şi simplu va ajunge, dar va fi şi eveniment. Şi a ajuns. Şi a fost şi eveniment. Mai mult sau mai puţin. Depinde cine şi ce a dorit să vadă şi să simtă din tot ce s-a întâmplat pe 1 şi 2 septembrie în PMAN, la Chişinău. Cu greu, cu dificultăţi şi constrângeri la vamă şi pe drum, dacă e să credem în totalitate organizatorilor Marşului (ruşii în Crimeea intră, de 4 ani, mult mai uşor decât noi în România sau din România spre noi în 27 de ani), participanţii la Marşul Centenar au intrat sâmbătă, pe 1 septembrie, după 1300 de kilometri de drum pe jos, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, întâmpinaţi de mii de oameni cu flori, urale şi aplauze pentru sacrificiul pe care şi l-au permis şi care a fost făcut în numele marelui Ideal al Unirii. Lumea, adunată în PMAN, a scandat entuziasmată; „Basarabia e România”, „România Mare, în vechile hotare”, „Unire!”, „România n-a avut graniţă la Prut”. A fost eveniment, chiar dacă tulburat de nişte emoţii în plus şi exces de zel, fie din partea poliţiei, fie a organizatorilor Marşului. Păcat că Evenimentul, până la urmă, a deraiat şi s-a lăsat transformat dintr-o Mare Adunare Centenară, după cum se preconiza, într-un miting de protest împotriva autorităţilor pentru o chestie, până la urmă, mai puţin esenţială: confiscarea celor trei autocare-tricolor, care trebuiau să fie parte expoziţională a Evenimentului. Nu vreau să dau dreptate celor care o fi dispus arestarea autocarelor şi nici mascaţilor care au intervenit în forţă (că ei asta fac peste tot, execută ordine), dar mă mir că nu au avut prudenţa şi discernământul să prevadă lucrurile, cu cel puţin un pas înainte, cei care au stat în prima linie a Marşului şi care s-au lăsat antrenaţi în acţiuni de rutină, mânaţi de pe o adresă pe alta pentru a scoate din captivitatea poliţiei cele trei „autocare expoziţionale” şi, până la urmă, au pierdut Evenimentul. Convine sau nu, place sau nu place, dar, reieşind din tot ce s-a întâmplat, trebuie să recunoaştem „succesul” forţelor speciale (de la Chişinău şi, posibil, şi din altă parte), care au dejucat până la urmă scenariul Evenimentului şi l-au canalizat pe o pistă total greşită. Dintr-un eveniment epocal – o Mare Adunare Naţională, pe care lumea Basarabiei o aşteaptă de la 1918 încoace şi la care se anunţase să fie puse la vot decizii cruciale pentru destinul de viitor al celei de-a „doua Românii”, acţiunea s-a transformat în nişte banale altercaţii şi confruntări verbale cu forţele de ordine, din care nu au rezultat decât nişte declaraţii de protest, în loc să fie pusă la vot problema nr.1, trecută pe agenda Adunării: demersul pentru parlamentul R. Moldova de a adopta, până la 1 Decembrie 2018, o Declaraţie de Unire cu România, similară celei adoptate de Parlamentul de la Bucureşti la 27 Martie, curent, şi unificarea celor două state româneşti. Laitmotivul Marii Adunări Centenare din 1 Septembrie urma să fie marcarea în PMAN, acolo unde s-au votat Independenţa, Limba Română şi Tricolorul, a celor 100 de ani de la decizia Sfatului Ţării din 27 Martie 1918 de reunificare cu România. „Dincolo de încărcătura simbolică”, evenimentul din 1 septembrie avea „menirea de a determina factorii administrativi şi politici din cele două state româneşti să acţioneze pragmatic, constructiv şi eficient în direcţia accelerării procesului de integrare a R. Moldova cu România, ca formă concretă a reunificării noastre naţionale… Dragi români de pretutindeni, ne vedem, pe 1 Septembrie, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău. Soarta noastră este în mâinile noastre. ReUnirea este inevitabilă!”, sunt citate din programul Alianţei pentru Centenar, consacrat Evenimentului din 1 Septembrie de la Chişinău. Bine spus. Ce s-a făcut? Până şi Hora Unirii s-a jucat în Piaţa Marii Adunări Naţionale abia a doua zi, pe 2 septembrie, din cauza aceluiaşi haos moral şi organizatoric, deşi Hora Unirii nu are şi nici nu poate avea termen de prescripţie în Basarabia. Din tot ce s-a întâmplat pe 1 şi 2 septembrie la Chişinău, merită remarcaţi nu cei de la megafoane, ci cei din Piaţă, care au venit la Eveniment absolut neangajaţi şi nemachiaţi, dintr-o chemare a sufletului şi a conştiinţei istorice, pe care dacă vrei s-o ai, o ai, dacă nu – nu.
Deşi de la evenimentul de sâmbătă a trecut aproape o săptămână, lucrurile în jurul evenimentului nu s-au calmat. Şi nu mă refer aici la ancheta declanşată în cadrul Ministerului de Interne, nici la adresările în judecată sau interpelările făcute pe adresa Externelor din România de către cei care au avut probleme cu mascaţii. Întrebarea întrebărilor rămâne altercaţia cu poliţia. De ce au intervenit forţele de ordine? Legal sau ilegal? Cine pe cine a provocat? A fost un abuz din partea forţelor de ordine sau un scenariu convenit apriori de către liderii Marşului şi autorităţile de la Chişinău?Cine şi ce a avut sau are de câştigat de pe urma incidentului din 1 septembrie? Ce va urma, pentru că, pe durata săptămânii, s-au făcut auzite avertismente, din partea mai multor lideri ai Mişcării Unioniste, că protestele lansate pe 1 septembrie vor continua. „De-abia ne-aţi stârnit, băieţi”, zice George Simion de la Acţiunea 2012. Aşa sau altfel, întrebările rămân, deocamdată mai multe decât răspunsurile. Ceea ce putem spune, cu siguranţă, e că, în acest an, care, prin coincidenţă, e şi unul electoral, nu doar aniversar, opţiunea unionistă va fi exploatată în interes electoral la maximum în R. Moldova. Contează cine va reuşi s-o încalece mai bine. Problema e că, la Chişinău, nu avem o mişcare unionistă autentică. Şi credibilă. Avem nevoie? Da. Mai mult decât oricând, ţinând cont de dispoziţia prounionistă din societate. Iar în lipsa unui curent proromânesc, puternic şi distinct, riscul ca Unirea cu România să fie speculată rămâne enorm de mare. Mişcarea unionistă trebuie filtrată.