Principală  —  IMPORTANTE   —   Interviu: „Într-o bună zi, ne…

Interviu: „Într-o bună zi, ne vom trezi într-un stat fără pedagogi”

Interviu cu Ana Turtureanu, profesoară la Liceul „Nicolae Casso” din Chişcăreni, raionul Sângerei

— Dna Turtureanu, recent i-aţi adresat o scrisoare curajoasă ministrei Educaţiei, Culturii şi Cercetării, cerând o majorare a salariilor profesorilor cu 50%. Cum aţi decis să expediaţi acea petiţie?

— Totul a început de la aşteptările noastre, ale pedagogilor. Încă din 2017 ni s-a promis că, după majorarea din septembrie, cu 11,3 %, va urma alta, mai substanţială. Suntem conştienţi că e vorba de o perioadă relativ scurtă, în care poate nu au reuşit să identifice resurse financiare pentru o majorare substanţială, dar colegii mei au plecat în concediu, sperând că, la revenire, va urma acea majorare substanţială promisă. Indexarea cu doar 8% a venit ca un trăsnet peste noi. În momentul în care aştepţi ca, revenind, să găseşti un munte de aur (râde, n.r.), dar descoperi cu totul altceva, eşti extrem de nemulţumit, şi nu doar atât. În legătură cu aceste circumstanţe, în Grupul Pedagogilor Solidari (pagină pe Facebook, n.r.) au fost expuse diferite reacţii. Majoritatea au fost generate de acţiunile doamnei ministre Babuc şi ale subalternilor săi. Colegii mei şi-au exprimat nemulţumirea. Cel mai dureros a fost că, pe pagina sa, ministra şi-a permis să şteargă tot ce comentăm noi şi să ne blocheze. Îngrădirea accesului a provocat un val şi mai mare de nemulţumiri. Atunci şi eu m-am simţit nu doar neglijată, ci pusă la ungher. M-am întrebat cum e posibil aşa ceva – dacă copilul tău îţi spune că ceva nu-i place, tu, pur şi simplu, să-l închizi undeva şi să-i spui că nu-i dai voie să vorbească că el a fost obraznic sau că n-a vorbit ceea ce trebuie? Aşa o percepem şi noi pe doamna ministră, ca pe o mamă a noastră, a pedagogilor. Atunci când dumneaei încearcă să ne limiteze, reacţionăm, fiind nişte copii mari (râde, n.r.). Ca să fie clar, personal m-am gândit foarte mult la iniţiativa asta. Timp de două săptămâni, am analizat mult dacă să scriu sau nu acea scrisoare. Iniţial, am primit nişte reacţii foarte dure şi am revizuit-o. În total, cred că au fost zece variante de text, până am ajuns la cea finală. Iniţiativa a venit, de fapt, din partea colegilor mei, doar că ei erau mai nehotărâţi. Fiecare se plângea în comunitatea sa, toţi îşi spuneau of-ul, şi au încercat să spună şi doamnei ministre despre toate acestea pe reţelele de socializare, doar că doamna a lichidat replicile. Mi-am zis că trebuie să existe cineva care să spargă tăcerea. M-am gândit mult, deoarece e o mare responsabilitate, şi am decis, totuşi, să fac acest pas, doar că m-am asigurat că sunt oameni care mă vor susţine, pentru că, în contextul în care eu doar aş scrie o scrisoare şi nu ar urma nişte acţiuni, ar însemna că, pur şi simplu, facem vânt, iar asta nu ne-ar ajuta la nimic.

— Cum a apărut, totuşi, acest spirit de revoltă şi în rândul colegilor dvs.?

— În acest an, s-au mărit salariile judecătorilor, procurorilor şi, mai nou, ale funcţionarilor publici cu 50%, ale pedagogilor fiind doar indexate. Iniţial, chiar m-am uitat în dicţionar, ca să înţeleg diferenţa de sensuri între cuvintele „majorare” şi „indexare”. Am constatat că aceste noţiuni sunt total diferite, după care mi-am zis, stop, acum chiar trebuie să reacţionăm. Noi, pedagogii, ne simţim egali cu ceilalţi, în societatea noastră, dar, cel puţin din punct de vedere social, suntem lăsaţi mai pentru la urmă, cum zicea dl Candu. Tot şeful Parlamentului declara, în una din replicile sale, că, de fapt, nu ştie care ar fi cauza acestei situaţii – că am fi noi prea toleranţi sau că am fi prea corecţi. Mi-am zis atunci că, poate, o fi având dreptate, poate într-adevăr suntem prea toleranţi? Pe de altă parte, şi răbdarea are limite. Am discutat cu mai mulţi colegi despre o posibilă cotă de majorare a salariilor. Au fost opinii că ar trebui să cerem o majorare de 150%. Am zis să ne programăm pentru ceva real, că trebuie să fim conştienţi de faptul că munţi de aur nimeni nu ne poate oferi într-o singură zi.

— Spuneaţi despre frica unor profesori de a-şi manifesta nemulţumirile. De altfel, astfel de frici există nu doar în mediul dvs. de activitate. Cum credeţi, de unde vine ea?

— În cazul pedagogilor, cred că motivul e felul în care au fost educaţi. Majoritatea colegilor mei, chiar din instituţia în care muncesc, sunt educaţi de fosta URSS. Cumva, au fost determinaţi să-şi cunoască locul, să spună doar „ce trebuie”, atunci când „trebuie”. Noi, generaţia de după ’90, suntem altfel. Mai deschişi. Şi eu, de cele mai multe ori, ce am în cap, am şi pe limbă şi nu mă tem să spun aceste lucruri. Cred că ar mai fi şi vârsta pe care o au colegii mei. Or, 16% dintre ei sunt pensionari, trecuţi de 60 de ani. Aceştia îşi dau seama că, dacă vor încerca „să calce strâmb”, cineva ar putea să le spună – „vă ajunge, vă rog frumos, părăsişi locul”, chiar dacă, în societatea noastră, nu prea ajung pedagogi. Ar face-o ca să exercite presiuni asupra lor şi să-i determine să se „cuminţească”. Mai sunt şi considerente politice, dar prefer să nu iau în calcul aceste lucruri şi îmi pun speranţe că, totuşi, vor reacţiona acum, când totul e fierbinte, ca să nu regrete, aşa cum s-a întâmplat la început de 2017, când a fost grevă şi au lăsat totul în grija sindicatelor şi, din păcate, au primit ce au primit în consecinţă.

— De ce credeţi că educaţia e lăsată pe ultimul loc în R. Moldova?

— Cred că răspunsul l-a dat ministra Babuc – suntem prea mulţi, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte cât de mare e deficitul de cadre didactice. În condiţiile în care nu ajung aproape 2000 de pedagogi, dumneaei zice că suntem prea mulţi. Nici nu pot comenta această replică. Lucrând la acea scrisoare, am vrut să mă documentez mai bine. Când am văzut reacţia oficială, mi s-a părut cel puţin neaşteptată. Asta ce ar putea însemna? Că avem prea mulţi copii?

— Aveţi în grijă o clasă de 20 de copii. Cum e să activaţi şi să interacţionaţi cu ei în aceste condiţii pline de lipsuri? Câţi copii au părinţi sau rude plecate peste hotare şi ce efecte are migraţia asupra lor?

— Cred că vreo 70% dintre elevii mei au cel puţin un părinte plecat peste hotare. E foarte dureros pentru ei. Pentru mine? Clasa e mai puţin numeroasă şi nu prea am cu cine lucra. Sper că această situaţie se va schimba, deşi nu ştiu în care direcţie mergem, pentru că, din păcate, lumea migrează – îşi ia copiii şi pleacă. E o constatare dureroasă. E o situaţie în care nu prea ştim încotro să ne orientăm. Într-o bună zi, ne-am putea trezi într-un stat fără pedagogi, fără elevi. Cred că Ministerul Educaţiei ar trebui să-şi pună întrebarea ce facem cu acest deficit de pedagogi, iar Guvernul şi Parlamentul ar trebui să se întrebe ce facem cu lumea care pleacă.

— Spuneaţi anterior că din salariu trebuie să cumpăraţi inclusiv materiale didactice, alte lucruri necesare lecţiilor, care lipsesc în şcoală. Ce alte lipsuri există în şcoli despre care demnitarii nu cunosc sau mimează că nu ar cunoaşte?

— În situaţia de azi, când totul e digitalizat, pedagogii nu au calculatoare la care să lucreze. Ştiu că unii directori de instituţii mă vor contrazice, spunând că suntem dotaţi. Da, sunt de acord, există 5-6 calculatoare, pe care noi putem să le utilizăm. Acestea, însă, nu sunt întreţinute suficient de bine şi ne dau bătăi de cap când le luăm la ore publice şi suntem nevoiţi, de cele mai dese ori, să utilizăm calculatoarele proprii. Nu există sursă la internet, ca să nu mai vorbim de foi, caiete, un creion simplu nimeni nu-ţi oferă. Chiar nu ştiu dacă mai sunt undeva angajaţi în Moldova care vin la muncă cu câte lucruri vine un pedagog. Cine ia în calcul faptul că, de obicei, cheltuielile pentru toate materialele didactice le suportă tot cadrele didactice. Totodată, nu avem şi literatură de specialitate. Bibliotecile noastre dispun de literatură artistică pentru copii, însă mai puţin de literatură didactică şi de specialitate pentru angajaţi. De cele mai multe ori, suntem nevoiţi să ne procurăm literatură bună din resurse proprii şi, totodată, să găsim de unde să o luăm. Dar, ne descurcăm cumva, deşi revin la problema salariului. Dacă acestea ar fi mai mari, ne-am descurca şi nu am fi nevoiţi să împrumutăm unii de la alţii materiale didactice.

— În condiţiile actuale, există şanse să creştem şi să educăm o generaţie sănătoasă?

— Cei dedicaţi, pot reuşi. Nu ştiu dacă nu cumva ar fi un păcat ca un om să-şi facă bine munca, să depună tot sufletul, să vină cu toate cunoştinţele sale, şi să fie răsplătit în felul în care e răsplătit acum. Recunoaştem, poate sunt şi pedagogi mai bine plătiţi, dar numărul lor e prea mic, iar ceea ce se oferă la nivel statistic, cu afirmaţii că salariul mediu ar fi de cinci mii şi jumătate, sunt doar date statistice. Se face o medie, toţi ştim, şi cel cu salariu de două mii de lei, clar că nu este satisfăcut de ce arată această statistică, pentru că ştie că în buzunarul său ajunge mult mai puţin şi el nu-şi permite să trăiască normal, doar să se întreţină la limită.

— Creşteţi patru copii. Cum e să profesaţi, dar şi să îi creşteţi pe cei mici?

— E foarte greu. Discutam recent cu colegii. Unul dintre ei mi-a spus că a ieşit în septembrie dintr-un credit şi, în martie, a intrat în altul. Atunci mi-am dat seama că cineva ştie de aceste lucruri şi e bucuros că noi suntem nevoiţi să recurgem la asemenea soluţii, deoarece alte posibilităţi nu există. Mai e şi faptul că, în cazul celor care lucrează la şcoală, soţii sau soţiile lor, şi vorbesc de majoritate, se află peste hotare. Venind spre Chişinău, m-am întâlnit cu o colegă care îmi spunea despre un fost director de şcoală care a căzut sub incidenţa comasării şi acum profesează în şcoala de circumscripţie, dar a fost nevoit pentru o perioadă să-şi ia concediu din cont propriu, ca să plece la muncă la Moscova, pentru a-şi întreţine familia. Ulterior, el a revenit acasă, dar a plecat soţia sa. Oare asta e o familie? Acestea sunt principiile unei familii într-un stat democratic? Să fie determinată să-şi creeze condiţii în care să poată munci pe rând peste hotare? Asta mă întristează şi mă derutează.

Ana Turtureanu a adresat recent o scrisoare deschisă către ministra Educației, Culturii și Cercetării, Monica Babuc, în care întreabă oficiala dacă ea ar putea trăi, lunar, cu un salariu de 3 500 de lei. Aceasta se numără printre pedagogii care au inițiat campania „Profesorii merită”, prin care se cere majorarea salariilor cu 50% în sistemul de învățământ

— Personal, nu v-aţi gândit vreodată să plecaţi din Moldova, să le oferiţi copiilor alte oportunităţi decât cele pe care le poate oferi Moldova?

— Nu m-am gândit, dar mulţi dintre colegii mei vin cu astfel de propuneri. Ei îmi zic: „Ana, tu îţi dai seama că dacă pleci acum în Germania, ai putea sta bine, mersi, acasă, având grijă de copiii tăi şi primind bani de la statul german?” Eu le spun că sunt deprinsă să muncesc şi să dau ce e mai bun din mine. Nu vreau să cred că Moldova nu mai are nevoie de noi. Vreau să cred Moldova mai are viitor şi mai are nevoie de oamenii şcoliţi, şi nu doar de ei, ci de fiecare cetăţean în parte. Dar, atâta timp cât cei de sus nu se vor gândi la aceste lucruri, nu cred că ceva s-ar putea schimba. Deocamdată, stăm pe loc. Rămânem în aşteptare…

— Ce v-aţi dori pentru copiii dvs. în viitor?

— Ştiţi, mama mea nu a făcut studii. Nu şi le-a permis. Când am ajuns noi la vârsta adolescenţei, ea a fost nevoită să ia calea străinătăţii doar pentru a ne permite nouă să mergem la studii, să achităm taxele pentru acestea. Aşa m-a luat valul înainte. Iniţial, împreună cu sora mea, am făcut Colegiul – ambele la pedagogie. Apoi, am mers la facultate şi mama a muncit peste hotare doar pentru studiile noastre, dar, până la urmă, a rămas acolo. Eu chiar îmi doresc să nu fiu nevoită să plec peste hotare pentru a le asigura copiilor mei posibilitatea de a face studii. Eu chiar îmi doresc ca ei să facă lucrul ăsta aici, în Moldova, şi eu să mă bucur de ei, să le fiu alături, să-i încurajez, să-i sprijin, că naştem copii nu doar pentru a ne jertfi pentru ei, ci şi pentru a avea plăcere de la creşterea şi educarea lor.

— După studii, aţi profesat timp de şapte ani. În acest răstimp, aţi observat vreo schimbare în sistemul educaţional din R. Moldova?

— Da, sunt schimbări, dar nu ştiu ce pot să spun despre ele, deoarece, cel mai frecvent, atunci când se produc schimbările, vine şi un val de nemulţumiri. Ştiu că e normal ca aceste lucruri să nu placă tuturor, dar nu ştiu dacă atunci când se decid anumite schimbări, guvernanţii se gândesc şi la noi.

— Spuneaţi undeva că din adolescenţă v-aţi dorit să deveniţi profesoară. De ce?

— Am avut şi continui să am o profesoară de română foarte bună şi modelul ei – o profesoară cam severă, dar care a dezvoltat în noi numeroase calităţi bune, inclusiv spiritul de concurenţă şi gândirea critică – m-a inspirat. Îmi doresc ca Moldova să aibă mai mulţi profesori ca şi ea. Eu am urmat calea aceasta şi am ajuns şi eu pedagog cu acte în regulă.

— Cum au fost anii de studii pentru dvs.?

— Grei. Bine, dacă licenţa am făcut-o la frecvenţă redusă, a trecut ca printre altele – crescând copii şi studiind, atunci la Colegiu a fost o muncă extraordinară şi asta pot să o confirme toţi colegii şi profesorii mei de acolo. Paralel cu materiile de liceu, le făceam şi pe cele de specialitate, practică, proiecte până la miez de noapte. Acum ne permitem să multiplicăm materiale didactice, dar atunci scriam, tăiam, decupam, făceam fişe, coloram. Asta e schimbarea. Însă, aici e meritul tehnologiei şi nu al cuiva anume.

— Cât de mulţi dintre colegii dvs. sunt tineri? Nu este dezamăgitor pentru ei că, în loc să se pregătească de lecţii, trebuie să depună eforturi ca să le demonstreze guvernanţilor că salariul lor e insuficient pentru un trai decent?

— Doar doi pedagogi avem vârsta de până la 30 de ani – eu şi o tânără care abia în acest an se încadrează în câmpul muncii. Anterior, a muncit în altă funcţie. Pentru tineri, situaţia actuală din Educaţie e foarte dureroasă. Oricât aş supăra pe cineva cu aceste vorbe, dar fiecare se gândeşte la sine. Avem colegi care au deja un grad didactic, o vechime în muncă, deci, şi un salariu mai mare şi ei mai puţin se gândesc la cei tineri, care abia de îşi duc greutăţile în spate. Primele reacţii să ştiţi că vin de la colegii tineri, care au un salariu mic, dar care mai speră că vor putea supravieţui în R. Moldova.

— În acest an, care este şi unul electoral, ce pot face pedagogii pentru a obţine de la guvernanţi nu doar promisiuni, ci şi realizări?

— Nu vreau să leg ceea ce facem noi cu politica, pentru că asta ne-ar dezbina, iar eu nu-mi doresc acest lucru. Noi suntem o comunitate, avem aceleaşi necesităţi, aceleaşi nevoi, dar cei din politică s-ar putea gândi şi la noi, realizând lucruri mai importante. Până acum, toate proiectele au fost mai mult de ordin declarativ, nu şi de ordin real. Ar trebui să se gândească şi la noi, că noi suntem cei care le dăm puterea. Ei au totul în mână, trebuie să ştie doar cum să jongleze.

— Credeţi că oamenii ar trebui să-şi amintească mai des că ei decid anumite lucruri, că pot şi că trebuie să influenţeze politicienii, că puterea, de fapt, e în mâinile lor?

— Da, aşa cred. În cele ce urmează, prin acţiunile noastre, vom demonstra că aşa şi este, fiindcă ei uită de aceste lucruri, sau le dau intenţionat la o parte. Nu ştiu cum, dar la noi se întâmplă aşa că, atunci când politicienii ajung la putere, uită de noi. Într-adevăr, în campaniile electorale, ne promit multe şi sperăm că iată-iată a venit şi cel care ne-ar asculta şi pe noi, care ne-ar ajuta şi pe noi. Dar, nu este de fapt aşa şi nici nu ştiu dacă va fi.

— Cum vedeţi viitorul sistemului de educaţie de la noi?

— Există şanse ca lucrurile să se schimbe în bine, în condiţiile în care cei din fruntea Ministerului Educaţiei ar pune în capul mesei nevoile pedagogilor, că ei sunt cei care, de fapt, întreţin învăţământul în R. Moldova. În condiţiile în care ei vor neglija pedagogii, mă tem că într-o zi şi ei vor fi neglijaţi. Lumea, pur şi simplu, îşi va face bagajele şi toţi vor pleca cu tot ce au ascuns în dulapul cela din perete. Atât.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă