30 de ani de închisoare pentru libertatea altora

Zilele acestea s-au împlinit 100 de ani de la naşterea celui mai iubit activist şi lider de stat african Nelson Mandela. Până să ajungă în fruntea statului său, acesta a fost condamnat şi a petrecut 27 de ani în închisoare în Johannesburg. Am vizitat şi eu această închisoare, care în prezent este transformată în muzeu.

Oraşul Johannesburg, capitala Africii de Sud, numără o populaţie de peste 3 milioane de cetăţeni, dar practic fiecare cunoaşte numele celui mai iubit erou al acestui stat, Nelson Mandela. Totuşi, acesta nu a fost adulat şi aplaudat toată viaţa, ci doar după ce a petrecut 27 de ani în închisoare, fiind încarcerat pentru atitudinea sa civică şi protestatară, militând pentru drepturi egale, pentru anularea apartheidului şi a inegalităţii raselor.

Acum închisorile în care a stat sunt transformate în muzee şi locuri de pelerinaje pentru activişti din întreaga lume, iar cauza pentru care a luptat Mandela pare a fi ireversibilă: lupta pentru drepturi şi egalităţi în Africa de Sud, dar şi în întreaga Africă, nu mai poate fi contestată.

Să stai 27 de ani la închisoare, în una dintre cele mai complicate închisori din lume, nu e uşor. Să stai la închisoare pentru o luptă în care nu ţinteşti interesul tău, ci interesul unei întregi rase, a unor oameni pe care nu-i cunoşti personal, ci doar ştii că le sunt încălcate drepturile şi vrei să îi ajuţi, e şi mai greu. Să petreci în detenţie 3 decenii din cei mai frumoşi ani ai vieţii tale, pare incredibil de suportat.

Mandela a rezistat 27 de ani în condiţii de tortură, însetare, înfometare, suprasolicitare nervoasă, fără să ştie care va fi sfârşitul. Şi începutul putea fi cu totul altfel. Era dintr-o familie care nu ducea sărăcie, fiind susţinut de părinţi să facă studii juridice. Dacă îşi urma spiritul de propriu confort, dacă nu participa la proteste, dacă nu îşi manifesta spiritul egalitar, stătea în banca sa şi trăia în condiţii decente, comparativ cu alţi tineri de culoare care nu aveau acces la studii, la locuri de muncă în condiţii civilizate.

A protestat, în repetate rânduri, reţinut de mai multe ori de organele de drept, judecat în repetate rânduri, până la condamnare pentru incitare la proteste.

Procesul lui Mandela din 1963-1964 este trecut în manualele de istorie. Pentru că judecătorii au comis un mare act de injustiţie, condamnându-l pe el şi pe alţi activişti la detenţie pe viaţă. În scurt timp, Mandela a devenit lider incontestabil şi la închisoare, cauzând schimbări în condiţiile de detenţie, an de an. Deţinuţii primeau acces la cărţi, făceau chiar şi studii în detenţie, şi luptau ca detenţia pe viaţă să devină eliberare. Şi a devenit. Nelson Mandela a intrat în detenţie la 46 de ani şi a ieşit la 63. Bătrân? Nu, doar bun de luptă şi de mari schimbări. A devenit primul preşedinte al ţării sale ales prin sufragiu public. Şi a condus Africa de Sud cu multă demnitate, aducându-i o faimă pozitivă în întreaga lume.

A trăit mult, în pofida tuturor dificultăţilor, aproape ajungând să rotunjească un centenar de viaţă. Dar chiar şi după moarte, viaţa lui e plină de sens, iar numele lui e rostit cu mândrie.

Ieri, prin poşta electronică, ne-au venit două scrisori, una de la un grup de preşedinţi de raion, iar alta de la un grup mare de primari. Scrisorile erau scrise în interesul unui partid şi semnate cu sârguinţă de toţi aceşti funcţionari publici cu frică de partid. Scrisorile miroseau a frică politică, a frica unor oameni care nu spun nimic împotriva liderului politic, nu se împotrivesc partidului, nici oligarhului, nu analizează critic acţiunile guvernării. Pur şi simplu, acceptă cu ochii închişi tot ce-i scris de la partid şi semnează. Şi pe urmă, unii dintre ei, se consolează, declarând: „Ei lasă, că la noi nu e chiar ca în Africa”. Oare ce-ar fi zis Nelson Mandela de unii ca ei? Oare câţi a văzut Mandela ca ei?