La mormântul Adrianei Iordăchescu
În ziua în care tu ai luat această decizie, grea, tristă, ireversibilă, în R. Moldova era foarte cald. Sfârşit de iunie, dar fierbinte, atât de fierbinte… O parte din lume se gândea la călătorii, la mare, la soare. Alţii – la proteste, nemulţumiţi fiind de viaţa din R. Moldova. Şi tu erai nemulţumită. De multe lucruri, dar, probabil, nu ai avut cui împărtăşi aceste suferinţe ale tale. În acea zi, guvernarea continua să caute bani, pentru treburile sale, subtile, ascunse, iar politicienii se pregăteau intens, fără griji, de alegerile parlamentare de la toamnă. E clar că nimănui nu putea să-i ardă de acea notă de trei, pe care tu ai primit-o la examenul de matematică de la Bacalaureat. Nici nu aveau cum să afle despre ea, căci sunt oameni mari, cu altfel de activităţi în această viaţă. Doar că premisele pentru starea şi decizia ta le-au creat tot ei, cei care au admis că, în sistemul nostru educaţional, la fel ca şi în alte sfere, chiar dacă sunt instalate camere de luat vederi, chiar dacă lucrările sunt codificate şi verificate de comisii independente, notele mari să poată fi cumpărate, doar că pe bani mai grei. Mult mai grei. Sigur, nu te-ai gândit la asta, dar, prin decizia ta, ar trebui să le fi dat altora de gândit.
Şi cei din şcoala în care ai învăţat, aveau alte preocupări şi nu au încercat să-şi aplece sufletul asupra tristeţei tale. Astăzi, unii vorbesc că ai fi fost cuprinsă de tristeţe încă de prin februarie, că ar fi observat acest lucru pe conturile tale din reţelele de socializare. Au observat, dar nu s-au implicat. Mă rog, fiecare profesor – cu grijile sale: examene, familie, casă… Chiar şi atunci când examenele s-au încheiat şi tu ai fost şocată de acest eşec de la Bacalaureat, nimeni nu s-a grăbit să-ţi vorbească, să se uite în ochii tăi şi să-şi spună simplu: totul va fi bine. Nu au avut timp, nu s-au gândit la asta, pentru că, mă rog, începe vacanţa mare şi ce mai conta pentru ei nota ta de trei, doar nu era a copiilor lor… Chiar dacă majoritatea profesorilor tăi cunoşteau că erai o fire sensibilă şi că eşecurile te zdruncinau, nu s-au grăbit să-şi spună că după fiecare eşec poate urma o bucurie. Nimeni nu s-a mai apropiat de tine să-ţi spună că nu notele îl fac pe om şi că nu acea notă e ultima ta şansă în această viaţă.
Prietenele? Şi ele, fiecare cu bucuria sau tristeţea sa, având în faţă posibile admiteri la facultăţi sau alte planuri de viitor. Da, este adevărat, după 27 iunie, când tu ai plecat de acasă, ele, colegele, prietenele tale, te-au căutat, vroiau să-ţi vorbească, vroiau să fie cu tine, dar ce folos?
Şi cei 6 km de drum, parcurşi de tine pe jos în acea dimineaţă, de la Hârbovăţ până în pădurea de la Fârlădeni, au fost pustii. Ţipenie de om nu-ţi ieşise în cale. Nimeni nu te-a văzut. Nici ciobanii care-şi mânau turmele la păscut, nici pădurarii, nici taximetriştii grăbiţi să prindă vreun călător. De fapt, cred că asta ai ales tu, să nu fii văzută, ca nu cumva să fii dezbătută din gândurile tale.
După înmormântare, la peste două săptămâni de la sfârşitul examenelor, directoarea şcolii tale a decis să-ţi vadă, în sfârşit, lucrarea la matematică, descoperind că ai fi meritat o notă pozitivă. Aşa a şi declarat, promiţând că o comisie specială va evalua repetat testele tale. Dar ce rost ar mai avea o verificare tardivă. Atât de tardivă. Poate pentru viitor, poate pentru alţii, ar putea conta cândva, cumva. Nu s-ar mira nimeni dacă, peste câteva zile, comisia constituită pentru verificarea testelor scrise de tine la matematică să constate că meriţi un 6, un 7 sau chiar un 8, doar că… post-mortem.
