Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Poveşti spaniole pentru guvernanţi

Poveşti spaniole pentru guvernanţi

„Nu am mai fost pe aici de vreo 15 ani şi recunosc cam greu împrejurimile”, îmi zice, în maxi-taxi, o doamnă inteligentă, căutând cu privirea aruncată peste geam staţia la care ar trebui să coboare. Pentru că mi-a părut straniu să nu ai, timp de 15 ani, vreun drum din vreo localitate a R. Moldova, oriunde s-ar afla aceasta, până la Chişinău, am vrut să aflu de ce atât de rar vine încoace. „Am plecat, acum 15 ani, în Spania, la nunta fiicei noastre, şi am decis să nu mai revenim în Moldova. Mai întâi eu, după care şi soţul”, zice doamna, povestind în continuare cât de fericită e să-şi folosească cunoştinţele şi abilităţile pedagogice, însuşite la o universitate din Chişinău, la educarea celor 3 nepoţei ai săi.

„Nu aveţi idee cât de nostimi, cât de jucăuşi sunt. Locuim separat, dar încerc să fiu mereu cu ei”, zice femeia, amintindu-şi că, altă dată, pe când era studentă la Chişinău, cunoştea foarte bine oraşul. Acum, nu că s-ar fi schimbat prea tare în bine, pur şi simplu, a trecut mult timp ca să-şi mai poată aminti cartiere, străzi, pieţe sau parcuri.

„Reveniţi?”, am întrebat-o în grabă, folosind timpul pe care îl parcurgeam împreună, până la Piaţa Constituţiei. „De ce am reveni? Acolo suntem trataţi ca nişte oameni, omeneşte. Fiica noastră e fericită, are o familie frumoasă. De câţiva ani, şi noi avem o locuinţă proprie. Aici, în Moldova, în 15 ani nu reuşeşti să aduni bani nici măcar de nişte proteze dentare, nu tocmai pentru o locuinţă. Am venit să-mi cer pensia ce mi s-ar cuveni, după 30 de ani de muncă în şcoală. Abia ajungând aici am înţeles că mai bine nu veneam. Am cheltuit mai mulţi bani pe drumuri, decât ar fi gata să-mi ofere statul în schimbul muncii pedagogice prestate timp de trei decenii. Mi-au calculat vreo mie. Dar ce-i astăzi o mie de lei?” – zice doamna cu uşor accent spaniol.

„Vorbiţi de pensie?.. De fapt, arătaţi prea tânără pentru o pensionară”, îi spun părerea. Se bucură şi continuă: „Noi, acolo, învăţăm a trăi altfel. Când am ajuns în Spania şi am decis că nu mai revin în Moldova, parcă eram proaspăt intrată în casă nouă. Cunoaşteţi senzaţia? Parcă vroiam să trăiesc altfel, să simt altfel, să vorbesc altfel, să mă îmbrac altfel, să comunic altfel cu noii noştri prieteni. Dar pentru asta, şi toţi cei plecaţi cunosc bine regula, trebuie să ai grijă de sănătatea ta. Prioritar. Îmi spuneţi că arăt tânără. Să mă fi văzut cum eram când am plecat de aici, la nunta fiicei noastre. În Spania, m-am refăcut, deoarece acolo medicina e medicină. După intervenţia chirurgicală suportată în Moldova, am avut nevoie de alta, mult mai complexă, pe care am făcut-o în Spania. Spre deosebire de Chişinău, acolo doctorii îţi sunt aproape, ei se gândesc la tine şi insistă ca şi tu să-ţi preţuieşti sănătatea”, zice doamna, urmărind cum, peste geam, porni brusc o furtună de ploaie. Deşi staţia noastră era aproape, ploaia m-a bucurat – din cauza ei, am putea continua discuţia, ascunse sub vreo umbrelă.

Da, despre nunta fetei… „Plecase din Moldova într-un turneu, mai mulţi muzicieni. Vă amintiţi? Era prin anii 90, când aici toate problemele erau din cauza sărăciei, iar accesul spre Europa nu era încă deschis. Atunci, vă amintiţi, mai mult de jumătate dintre acei muzicieni au rămas în Spania. Ilegal. Şi fiica noastră era printre ei. Iniţial, am trăit un şoc. Aveam deja probleme de sănătate. Credeam că n-o mai văd”, povesteşte femeia, având ochii scăldaţi în lacrimi.

A trecut prin mai multe încercări, până când, într-o bună zi, a primit vestea cea mare: pleacă în Spania, la nunta fiicei. Cum putea să revină? Cum putea să se mai despartă încă odată de fiica sa?

Am ajuns acasă purtând cu mine imaginea, vorbele, privirea, lumina, gândurile acestei femei. Aşa cum un gând atrage altele, în aceeaşi seară am citit o informaţie despre un program subvenţionat de statul spaniol, prin care se oferă ajutoare nerambursabile între 30.000 şi 70.000 de euro pentru lucrători sub 40 de ani, dar şi cofinanţare pentru proiecte de transformare din partea Asociaţiei pentru Dezvoltarea Integrală, dar şi ajutoare economice. În plus, Universidad de Extremadura oferă consiliere privind proiecte noi, cât mai eficiente.

De ce cei plecaţi ar mai reveni acasă, dintr-o ţară, dintr-o lume în care oamenii, vieţile lor, au, totuşi, o valoare mai mare decât banii?