Ismail, mai departe decât Moscova?

„Greu de spus ce va urma. Kievul, de obicei, când zice „da”, face „ba”. Una la mână. Şi doi: dacă Chişinăul se va documenta în continuare despre problemele comunităţilor româneşti din Ucraina fără să consulte organizaţiile etno-culturale din teritoriu, zadarnic pleacă în vizite

În sfârşit. Pe 12 martie, curent, potrivit unui comunicat oficial al Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cercetării, Chişinăul a făcut primul pas pe relaţia cu Kievul în problema comunităţilor istorice româneşti din Ucraina, după ce Rada Supremă a adoptat (5 septembrie 2017) noua Lege a Educaţiei din Ucraina, care, în esenţa sa, este un proiect rasist de exterminare planică a minorităţilor etnice din Ucraina. Potrivit Legii, până în 2023, limbile minorităţilor naţionale vor trebui eliminate din educaţie şi din uz public. Iar asta înseamnă că Ucraina caută şi insistă, în continuare, să devină un stat fără minorităţi sau cu minorităţi formale. Nu e nou. „O Ucraină fără minorităţi” a fost declarat de Kiev drept proiect naţional încă acum 25 de ani. Doar că a eşuat. În 1997, Ucraina a fost acuzată în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de rasism şi intoleranţă etnică. Deşi s-a văzut obligat să dea înapoi, Kievul nu a renunţat la proiect. Sub umbrela unei Legi, în fond bune, privind minorităţile şi a unor Acorduri de colaborare în domeniul învăţământului cu Chişinăul şi Bucureştiul, bune şi ele la început, dar „avariate” cu timpul de partea ucraineană, Kievul s-a concentrat pe ideea ucrainizării tacite şi forţate a învăţământului în alte limbi decât ucraineană, cu precădere a celui românesc, indiferent de regiune. S-a tăiat în „carne vie”. Directorii de şcoli, care s-au opus procesului, fie au ajuns sub cruci, fie au fost eliminaţi din educaţie şi substituiţi cu oameni comozi puterii. S-a ajuns la recidive. În Sudul Basarabiei au existat cazuri în care copiii claselor întâi, cu studiere în lima română, au fost declaraţi, la sfârşit de an şcolar (prin expertize medicale organizate), retardaţi mintal, fiind forţaţi să repete anul, dar deja în clase cu studiere în limba ucraineană. Curios, nu? Pentru dezromânizarea învăţământului în zonele româneşti, Kievul, care din 2014, de când e în război cu Rusia, desconsideră rusa, a utilizat-o ani la rând în Sudul Basarabiei (premieră în educaţie) pe rol de „limbă de tranziţie” la cea ucraineană. De la independenţă încoace, în Sudul Basarabiei, învăţământul în limba română a fost asimilat forţat de cel în limbile rusă şi ucraineană în proporţie de peste 80%. Şi partea proastă a lucrurilor ţine nu doar de Ucraina, ci şi de Bucureşti, dar mai ales de Chişinău, care (cu excepţia perioadei Matcaş, ministru la Educaţie) nu au monitorizat sau au monitorizat formal şi poate prea superficial Acordurile de cooperare în domeniul învăţământului cu Ucraina. Chişinăul şi Bucureştiul nu au avut nicicând o agendă comună (vina fiind a Chişinăului, care este ba proromânesc, ba antiromânesc) şi nu au cooperat la acest subiect, deşi e vorba de una şi aceeaşi comunitate externă, pe care Kievul mereu a căutat să o divizeze şi s-o trateze ca două: românească (Cernăuţi şi Transcarpatia) şi moldovenească (Sudul Basarabiei), deşi Acordurile de bază în domeniul Educaţiei, semnate la începutul anilor `90 de către Chişinău şi Bucureşti cu Kievul, nu fac această divizare, la fel cum nu o fac nici în privinţa limbii de educaţie, care e una singură – limba română. Paradoxul e că, pe parcursul anilor, miniştrii noştri, de tot felul şi făcătura, au mers pe mâna Kievului şi au semnat protocoale adiţionale Acordului în „limba moldovenească” şi în formule contrare Acordului, dar convenabile Ucrainei. S-a ajuns până acolo încât, în 2009, pe vremea ministrului Leonid Bujor, Kievul a rupt Chişinăului obligaţia de a recunoaşte diplomele ucrainene de studii pentru ucrainenii din R. Moldova (cu studii în Ucraina), fără ca acelaşi lucru să-l facă şi Kievul pentru etnicii români din Ucraina, veniţi la studii în R. Moldova. Gafa a „omorât” Acordul cu Ucraina, care şi aşa ajunsese pe jumătate mort graţie faptului că nu a fost monitorizat de Chişinău. Nici la nivelul Ministerului Educaţiei, nici al celui de Externe. Dacă la începutul anilor `90, 100 de burse pentru absolvenţii şcolilor româneşti din Ucraina erau puţine, în ultimii ani, solicitarea nu se ridică la nici 20 de burse. Ucraina, cu ajutorul Chişinăului, a distrus perspectiva copiilor români din Ucraina de a se mai trage la carte în R. Moldova. Şi, în cazul României, Ucraina a reuşit acelaşi lucru. I-a mai rămas să convingă Chişinăul să rămână şi mai departe formal şi dezinteresat de soarta comunităţilor româneşti din Ucraina şi să pună punct şcolilor de limbă română. De la 2009 încoace, nici unul din guvernele R. Moldova nu a avut pe agenda sa de priorităţi problema comunităţii româneşti din Ucraina. În toţi anii de la independenţă, nici un ambasador, ministru, deputat, şef de guvern sau parlament nu a trecut pragul vreunei localităţi româneşti sau şcoli din Ucraina. Mai des merg în Rusia, Turcia sau Statele Unire, decât la Reni, Ismail sau Tatarbunar, care-s la câteva ore de mers cu maşina. Ăştia suntem. Noua Lege a Educaţiei din Ucraina a pus pe foc relaţiile Kievului cu toţi vecinii. România a reacţionat la toate nivelurile. Klaus Johannis a contramandat întrevederea cu Poroşenko, Ungaria numai război nu a declarat Ucrainei. Au protestat şi Bulgaria, Polonia, Grecia, Rusia. Cazul a devenit subiectul unei Rezoluţii la APCE. Legea a intrat în vizorul Comisiei de la Veneţia. Din partea Chişinăului – nicio reacţie oficială, cu excepţia preşedintelui Ig. Dodon, singurul care a reacţionat în mod adecvat situaţiei. A urmat, la câteva luni, vizita la Kiev a ministrei Monica Babuc, după care şi cea din 12 martie a secretarului general de stat Igor Şarov. În aprilie, la Chişinău vor veni ucrainenii. Potrivit comunicatului de presă, difuzat de minister, părţile au convenit crearea unui grup comun de lucru care va avea în grija sa asigurarea dreptului celor două minorităţi etnice – română în Ucraina şi ucraineană în R. Moldova – la educaţie în limba maternă. Greu de spus ce va urma. Kievul, de obicei, atunci când zice „da”, face „ba”. Una la mână. Şi doi: dacă Chişinăul se va documenta în continuare despre problemele comunităţilor româneşti din Ucraina fără să consulte organizaţiile etno-culturale din teritoriu (Anatol Fetescu nu e liderul ONG, ci agent SBU sub acoperire), zadarnic pleacă în vizite. Chişinăul trebuie să aibă sursele sale de documentare, nu cele pe care i le serveşte Kievul.