Neagu Djuvara a fost un istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român. A fost una dintre cele mai îndrăgite personalităţi culturale ale României, apreciate pentru spiritul său viu, pentru eleganţa şi pentru erudiţia sa.
„Istoricul Neagu Djuvara are reguli stricte. Se trezeşte târziu, bea o cafeluţă sau un ceai aromat, ciuguleşte ceva frugal, şi, abia când ziua este mai pe trecute, începe să scrie, cu mintea plină de fapte şi amintiri”, mărturisea Djuvara într-un interviu acordat Danielei Zeca Buzura pentru emisiunea „Mic dejun cu un campion”. Istoria, pe care o citim de regulă în cărţi, Djuvara a trăit-o direct, scrie tvrmoldova.md.
Neagu Djuvara s-a născut la 18 august 1916 (S.N. 31 august 1916) la Bucureşti într-o familie aristocrată. Tatăl, Marcel Djuvara, era dintr-o familie de aromâni, din zona Pindului, stabilită în Ţările Române la sfârşitul secolului XVIII. A fost şef de promoţie la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, apoi căpitan de geniu în armata română şi a murit în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Mama, Tinca Grădişteanu, aparţinea ultimei generaţii dintr-un neam de mari boieri munteni descendenţi ai voievodului Basarab, aristocraţi înrudiţi cu familiile Câmpineanu, Sturza, Ghica şi Mavrocordat şi care a dat României politicieni, diplomaţi şi universitari. Povestea acestor familii avea să o spună Neagu Djuvara în volumul „Ce-au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI–XX)”, publicat în 2010.
Încă din copilărie, viaţa i s-a aşezat sub semnul istoriei, după cum povestea într-un interviu acordat Agerpres, în martie 2016. Născut la trei zile după ce, în 1916, România intra în război, familia s-a refugiat mai întâi în Moldova, pentru ca apoi, trecând prin Rusia, la Sankt Petersburg unde au trăit momente dramatice în timpul declanşării Revoluţiei bolşevice, să ajungă în Belgia, la bunicul său, care era reprezentantul României la Bruxelles.
În 7 noiembrie 1917, Tinca Djuvara, împreună cu fiii săi, Răzvan şi Neagu, scapă din Petersburgul bolşevizat, luând ultimul tren spre Helsinki – primul oraş al lumii libere. „Am plecat din Rusia, care va deveni bolşevică pentru zeci de ani, chiar la momentul ultim, în ultima clipă. Mi s-a povestit asta de când eram copil de cinci-șase ani” – spunea Djuvara în interviu. Tatăl său moare, la Bucureşti, la câteva zile după armistiţiul care consemnează capitularea Germaniei, din 11 noiembrie 1918.
În 1928, după trei ani ca elev al Gimnaziului din Sinaia, familia pleacă în Franţa, la Nisa, unde încă din primul an de şcoală Neagu Djuvara ia premiul I, Prix d’Excellence. În familia sa, ca şi în alte mari familii de boieri de acum un secol, în casă se vorbea mai ales în franceză. Româna a învăţat-o, spune Djuvara, abia după vârsta de patru ani şi pentru că bunicul său, diplomatul Trandafir Djuvara, „mare patriot român”, nu suporta că nepoţii vorbesc „mai cu seamă” franţuzeşte. La Nisa, povesteşte Djuvara, fratele său Răzvan a fost în clasă cu viitorul rege al Afganistanului, Zahir Khan, iar el, în clasă cu un nepot al sultanului şi cu doi copii ai regelui Cambodgiei; unul din doi a devenit rege, celălat a devenit prim-ministru.
În 1937, Neagu Djuvara devine licenţiat în istorie la Sorbona, iar în 1 iunie 1940 îşi ia doctoratul în drept la Paris, la doar o zi după ce Armata 1-a Franceză capitula la Lille în faţa trupelor germane.
Avea să reia mai târziu studiile de filozofie la Sorbona, unde obţine în 1972 doctoratul de stat, sub îndrumarea cunoscutului sociolog şi filosof Raymond Aron, cu o teză de filozofie a istoriei. În 1987 a obţinut Diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) din Paris.
Întors în ţară, este înrolat în şcoala de ofiţeri, dar nu o termină, România intrase în război, iar în iunie 1941, sublocotenentul Neagu Djuvara este trimis să lupte pentru eliberarea Basarabiei. În atacul împotriva Odesei, Djuvara este rănit şi în noiembrie se întoarce în ţară, unde primeşte însărcinarea de a pregăti recruţii regimentelor ce vor continua să lupte în campania din Est.
Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, Neagu Djuvara este trimis curier diplomatic la Stockholm, unde aveau loc negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. În 23 august 1944, diplomatul Neagu Djuvara prinde, la propriu, ultimul zbor spre Berlinul (încă) aliat. Momentele acelei zile istorice le va povesti în volumul „Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări” – publicat de Djuvara în 2012.
Din toamna lui 1947, hotărăşte să rămână în exil şi intră în diverse organizaţii al exilului românesc, este secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris, ziarist la Radio Europa Liberă şi secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”.
Din 1961, pleacă în Republica Niger, unde va sta 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi va fi şi profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey.
Din 1984, Djuvara devine secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după decembrie 1989, când, după un exil de 45 de ani petrecut în Franţa şi Niger, Neagu Djuvara s-a întors în România. Din 1991 şi până în 1998, va fi profesor – asociat la Universitatea din Bucureşti.
Neagu Djuvara este membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti. În 2012, i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti şi titlul de Doctoris Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos” din Galaţi.
A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului naţional „Serviciul Credincios” şi cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofiţer.
În 2016, istoricul Neagu Djuvara, alături de filozoful Mihai Şora, a fost decorat de preşedintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, cea mai înaltă decoraţie a României, instituită pentru a recompensa serviciile excepţionale, civile şi militare, aduse statului şi poporului român.
Djuvara spunea, mai în glumă, mai în serios, că s-a îmbogăţit din cărţile pe care le-a scris. Printre cele mai cunoscute cărţi publicate de reputatul istoric se numără:
„Civilizaţii şi tipare istorice” (1975),
„Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne” (1995),
„O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” (1999),
„Cum s-a născut poporul român” (2001),
„Amintiri din pribegie” (2010),
„Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara” (2014).
