Substratul terapeutic în relaţiile semnificative
Nu vreau să sun a Creangă, dar – nu ştiu cum e la voi, dar eu am fost martorul multor discuţii purtate pe teme despre ineficienţa cadrului terapeutic şi despre faptul că este mai eficace să ai un prieten cu ceva mai multă experienţă, decât să faci o consultaţie la un psihoterapeut, indiferent că este de formare psihiatrică sau psihologică, ceea ce, după părerea mea nu, este neapărat fals, ci doar într-o mică măsură adevărat. Substratul terapeutic al relaţiilor semnificative nu poate fi exclus sau negat. El există şi, spre bucuria tuturor, permite luxul existenţei în limite funcţionale multora dintre noi. Astăzi voi încerca să scriu despre una dintre diferenţele dintre întâlnirea cu terapeutul şi cea cu prietenul foarte bun şi poate mai experimentat.
Pentru multe forme de terapie, ca aceasta să aibă efectul dorit, este necesar să se re-creeze imaginar o situaţie conflictuală despre care se crede că a provocat unele dintre simptomele de care se arată deranjat beneficiarul terapiei. Fie că este vorba despre un abandon, că este vorba despre o retragere a afecţiunii sau despre concurenţă sau gelozie, indiferent că a fost real sau închipuit, este nevoie de a mai trece prin aceeaşi situaţie cu scopul de a ne putea adapta din nou la ea, prin prisma nivelului la care suntem acum, nu la cel la care am fost atunci când aveam, să zicem, 3 ani şi am trecut prin această experienţă traumatizantă. De aceea, în terapie se vorbeşte de multe ori despre necesitatea imperativă a unui cadru exact, un spaţiu şi o oră anumite, care să nu se schimbe indiferent de ce se întâmplă, în care terapeutul este prezent chiar dacă clientul sau pacientul nu vine, spaţiu care în timp este învestit de către ambii participanţi cu semnificaţii aparte. O locaţie care permite în acelaşi timp şi o distanţare de lumea reală pentru a te putea detaşa şi gândi dincolo de barierele impuse social, cele care într-o anumită măsură favorizează apariţia unor simptome deranjante, dar în acelaşi timp permit crearea şi menţinerea unei stări de siguranţă tocmai datorită contactului cu realitatea pe care o oferă. Sună cumva contradictoriu dar cred că se poate de înţeles. În acel spaţiu terapeutul poate rezista tentaţiei naturale de a spune ce crede sau ce are de spus, chiar dacă ştie că este corect. Rolul terapeutului este de a pune întrebări şi de a încerca să-l determine pe pacient să deducă singur, nu să-şi spună părerea prin prisma experienţei şi realităţilor lui. Iar ca o întrebare sau observaţie să aibă un efect cât de mic, trebuie pusă într-un moment potrivit,într-un anumit fel, pe un anumit ton şi, cel mai important, într-un anumit context. Îmi imaginez că în afară cadrului terapeutic aceasta este greu de făcut. Tentaţia de a spune ce crezi este destul de puternică şi orgoliul prea mare pentru a nu vorbi ceea ce ştii că este corect, chiar şi pentru tine doar, sau de a accepta un alt adevăr, diferit de al tău, chiar dacă-l contrazice aparent, aparent pentru că, de regulă, adevărurile nu se exclud, ci se completează reciproc. Terapeutul învaţă în timp să aibă răbdarea de a rezista tentiaţiei şi frustrării de a amâna momentul, moment care se poate lăsa aşteptat zece miute sau zece luni, sau o viaţă întreagă şi nu mai apare niciodată. Relaţia dintre pacient şi terapeut nu este una de prietenie, chiar dacă este una de maximă încredere. Spre deosebire de alte relaţii semnificative, relaţia creată în cadrul cabinetului de psihoterapie se bazează strict pe nevoile beneficiarului de a explora şi accepta propriul istoric, sistem de credinţe sau amintiri, reale sau nu, indiferent de cât de dureroase, triste, urâte, vulgare sau plictisitoare ar crede pacientul că ar suna pentru terapeut. Unui prieten, fie cât de bun, nu-i poţi spune totul. Riscurile pe care le presupune, chiar şi doar imaginate, de exemplu ruperea relaţiei, te face să camuflezi şi să machiezi unele aspecte, iar tocmai acelea sunt cele mai importante. Terapeutul va asculta fără să te judece. Cel puţin te va face să simţi asta sincer.
Într-un alt număr al ziarului voi încerca să scriu şi din altă perspectivă, poate cognitivă, motivele pentru care cele două tipuri de relaţie, ambele semnificative, cea de prietenieşi cea terapeutică, diferă ca eficienţă şi ca potenţial de tratament între ele, fără a se exclude valoarea fiecăreia.
