03:18:01 20.04.2024
Stiri

Cocoșul roșu era vițel: recitindu-l pe Vasile Vasilache

Opinii 09.01.2018 09:00 Vizualizări6508 Autor: Nicolae Negru
Cocoșul roșu era vițel: recitindu-l pe Vasile Vasilache


Semne diacritice

Sărbătorile pe stil vechi pot fi și un prilej de a ne aminti de Vasile Vasilache, enigmaticul scriitor care a încercat să omologheze „microcosmosul” basarabean, să-i redea „simțul dimensiunii”, să îmbrace existența și întârzierea noastră provincială într-o haină universală. Înțelept și îngăduitor, surâzând ca un zeu indic, și-a privit satul natal de pe niște culmi ale gândirii pe care le-a descoperit și escaladat de sine stătător.

Lucrarea care i-a adus faima, dar și ostracizarea, și care îl reprezintă cel mai mult – „Povestea cu cocoșul roșu” (prima parte a apărut în 1966), sfidează în mod demonstrativ principiile realismului socialist, ale unei literaturi care se cerea imperios să fie „națională ca formă, socialistă în conținut”. Indicațiile partidului nu își găseau reflectarea cuvenită în paginile scrise de Vasile Vasilache și coliziunea sa cu autoritățile sovietice a fost inevitabilă.

Un tânăr colhoznic, Serafim Ponoară, merge la iarmaroc și se întoarce, spre nedumerirea satului emancipat, cu un vițel, un bouț alb, frumos, dar inutil, din punctul de vedere al consătenilor convertiți la „viață nouă”. Mai putea fi înțeles dacă ar fi cumpărat o vacă, chiar în condițiile când colhozul îi asigura cu lapte cât le poftea inima, dar un bouț nu își avea deloc rostul politic și ideologic în curtea unui colhoznic conștient de grija partidului. Explicația lui Serafim că bouțul era foarte frumos, cel mai frumos din iarmaroc („câte iarmaroace am umblat, încă așa patret n-am văzut”) denotă o percepție decadentă, idealistă a lumii, neconformă spiritului materialist, „înnoitor”, „progresist” al vremii.

Peripețiile acestui „estet” rural, naiv sau poate chiar imbecil, idiot, anacronic, de proveniență obscură (într-un moment, autorul sugerează că tatăl său ar fi fost un deal), iubitor de frumos în plină dezvoltare a pragmatismului colectiv, și impresiile, sentimentele, rătăcirile bouțului său „proletar”, Bălan-Apis, nu puteau fi nicidecum de folos tânărului partid comunist al RSSM în efortul de creare a „omului nou”. Nici tema, nici personajele, nici scriitura nu corespundeau scopului „educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”. Umorul, zeflemeaua întăreau impresia că autorul ascunde niște intenții subversive din punct de vedere ideologic, că râde, își bate joc de realitatea socialistă a satului basarabean „eliberat de sub jugul burghezo-moșieresc”, mai cu seamă că antipodul lui Serafim Ponoară, văcarul Anghel Farfurel, era o canalie, care se adaptase ușor vieții colhoznice, regimului sovietic și profita, fără piedici morale, nu numai de inocența lui Serafim, ci și de problemele consătenilor săi harnici și evoluați.

Romanul a provocat discuții și în mediul intelectual, surprins de alegoriile, referințele mitologice „deșănțate”, limbajul „provocator” al lui Vasile Vasilache. Aprecierile entuziaste ale unor colegi (Aureliu Busuioc ar fi spus, în stilul său ironic, apud Igor Nagacevschi, care invocă, la rândul său, „legenda literară”, că autorul nici măcar nu și-ar fi dat seama ce-a scris!) nu au împiedicat punerea la cale a unei campanii subtile împotriva „Poveștii cu cocoșul roșu”. Vasilache însă s-a dovedit a fi un om cu caracter. Încurajat, probabil, și de sosirea unei oferte de traducere și publicare a romanului din partea unei edituri din Berlin („Eulenspiegel Verlag fur Satire und Humor”), el nu cedează, deși îi vine gândul să se retragă din „viața literară”, după cum rezultă din Jurnalul său, publicat la sfârșitul anului trecut, de Editura Arc, sub îngrijirea lui Victor Vasilache, fiul scriitorului, cu o scurtă, densă și obiectivă prefață semnată de Igor Nagacevschi.

„Vă indignați: noi nu suntem „bouțul alb”! Ah, cum vă mai contraziceți…”, notează Vasile Vasilache la 2/XII-1966, răspunzând astfel studenților de la Universitate, unde s-a organizat o discuție pe marginea „Poveștii…”. La 28 aprilie (1968), „dând la o parte modestia”, el menționează, printre altele, „niște amplitudini aș zice dostoievskiene”, pe care le capătă „Basmul (fiecare capitol în parte)”, ceea ce demonstrează că nu era dispus nici să-și subaprecieze opera. Lectura Jurnalului (care reprezintă de fapt niște însemnări sporadice, cu diverse ocazii) stimulează recitirea romanului, reflectând imaginea unui alt Vasile Vasilache, mai puțin cunoscut de cititori și chiar de colegii săi de breaslă.

După ce „Comunistul Moldovei” publică (1971, nr.5) articolul „Cu povestea nu se glumește…”, semnat de veghetorii „colegi” Ivan Racul și Valeriu Senic, autorul, tată a patru copii, își câștigă mijloacele de existență prin traduceri. A fost salvat de perestroikă. Spre deosebire de unii „monștrii sacri” ai literelor basarabene, Vasile Vasilache nu a suferit de sindromul Stockholm, a protestat în public și și-a depus „Ordinul Republicii” (pe care i-l decernase Mircea Snegur), atunci când Vladimir Voronin i-a conferit cea mai înaltă distincție a Republicii Moldova fostului prim-secretar al comuniștilor din RSSM, Ivan Bodiul. A fost gestul de demnitate și răzbunare a scriitorului.


Top stiri

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
19.04.2024 09:13 Nicolae Negru Nicolae Negru // Despărțirea apelor p...

15.04.2024 09:20 Nicolae Negru Nicolae Negru // Simțul realității și...

12.04.2024 09:14 Nicolae Negru Nicolae Negru // Recensământul ca o f...

Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Cum veți vota la referendumul care va avea loc în toamna anului 2024 în R. Moldova?
Prietenii noștri

Widget cu noutăți la tine pe site

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md