Mă bucur că plec. Îmi pare rău că nu rămân
Acasă! Acasă! Zburăm acasă! Cea mai dulce clipă din lume e cea în care, după lungi ore de călătorie, te trezeşti dimineața în patul din casa părintească. E momentul în care totul dispare. Vârtejul de gânduri despre chirie, datorii, plăți servicii, papuci noi copilului, job mai bun, sper că plantele mele nu se vor ofili până revenim, ce gătesc diseară, dureri de spate… Nimic nu mai e. Toate se pierd în neant. Se instalează pacea.
Deşi e sfârşit de octombrie, soarele vrea să ne arate şi el ce bucuros e că ne-am întors. Astfel, pentru o zi (atât a putut smulge de la doamna Toamnă), ne mângâie cu lumină. Păsările amăgite de cerul albastru încep a trilui de parcă-ar fi primăvară. Mă dau huța în balansoarul din curte. Savurez fiecare secundă. Urmăresc cum plutesc frunzele îngălbenite şi îmi ascut auzul pentru a le auzi foșnetul atunci când ating iarba, dar sunt prea ușoare pentru a produce un cât de mic zgomot. Le urmăresc zborul ca pe o scenă dintr-un film mut. Tata a lăsat câțiva struguri neculeși în via din fața casei, ca să-i strângă Dragoş. Ne-au lăsat şi mere pe copac, să ne bucurăm de aroma şi mustul de măr, proaspăt rupt de pe ram. Departe, pe deal, se întinde o dâră de fum auriu. O zi ca asta mă va hrăni cu energie un an întreg.
Cred că tot moldoveanul revenit acasă este întâmpinat de mamă cu lacrimi de bucurie în ochi şi cu o zeamă de găină. E bine acasă. Pun pariu, și la tine acasă e bine. E ciudat cum, luată individual, fiecare gospodărie e o mică oază de BINE. Dar toate la un loc, formează încâlcitura de țară pe nume Moldova. Nu pot pricepe de ce e așa. Chișinăul, totuși, se schimbă, se simte influența Europei. Am fost la un spectacol de teatru. Sala era plină. Avem străduța pietonală care, deși mică, are farmecul său. Am văzut polițiști patrulând pe biciclete și un tânăr care cânta la chitară piesele lui The Motans. Majoritatea poartă papuci comozi și ținute casual, se comportă mai liber și zâmbesc mai des. Și Chișinăul e o oază, în schimb, în sate e jale.
…Dragoș e pupat și cuprins de mătușă și de bunei toată săptămâna atât de des, cât să compenseze anul în care nu l-au avut alături. Ne așezăm la masă și gustăm din vinul nou, încă dulce. Povestim despre ce mai face cutare sau cutare, planificăm ce vom face toată săptămâna. Aşa arată fericirea. Şi mi-aș dori ca micuța noastră insulă de liniște să se extindă și în afara pereților casei.
Îmi amintesc despre o madamă care îmi povestea că pentru ea nu există nimic mai important decât să petreacă weekendurile alături de copii și din cauza asta le-a permis să plece peste hotare doar după moartea ei. Am aflat ulterior că e soție de parlamentar. Probabil e mult mai ușor să vorbești despre valori precum familia atunci când trăiești într-o lume paralelă, în care nu ai de-a face cu salarii și pensii mizere, cu funcționari birocrați, corupții fiind „oamenii casei”. Îmi apare în minte fața ei satisfăcută. Dintre toți oamenii pe care i-am întâlnit într-o săptămână, ea avea cel mai larg zâmbet.
Irina Culic, Marea Britanie
