Actualitate

Poate o mamă să fie dependentă de copilul ei?

Și, în mod uimitor, complet neașteptat, s-a ivit ocazia ca Sophie să plece în prima ei vacanță la bunici fără noi. Ea a fost mai mult decât încântată, eu am fost ușor surprinsă de ușurința cu care se dădea plecată pentru prima dată de acasă.

Planul era să plece 10 zile, în mintea mea erau o mulțime de sentimente contradictorii. Mi-era clar că îmi doream să aibă și ea o vacanță la țară, mi-era clar și că nouă ne prindeau bine niște zile de odihnă, chit că în timpul ăsta mai mergeam și la muncă. Dar, cu toate astea, gândul că va fi plecată 10 zile la aproape 300 de kilometri depărtate mă făcea deja să suspin. Că eu voi muri de dorul ei în timpul ăsta nu aveam niciun dubiu. Speram doar să nu simtă și ea la fel.

Ce s-o mai lungesc, m-am tot frământat cu vreo săptămână înainte de plecarea ei. Mi-am imaginat o mie de scenarii, mi-am făcut un milion de griji. A venit într-un final și ziua când an dus-o la gară, de unde a și plecat, cu mătușa mea, la bunica. Străbunica ei, bunica mea.

Copila mea era în extaz, parcă și uitase de noi, de mă-sa și de ta-su, nu vedea decât tren, vacanță și distracție în fața ochilor. Lacrimile pe care îmi imaginam eu că le va vărsa în gară, la despărțire, n-au fost decât în imaginația mea.

Eu în schimb…

A fost a doua oară când mi se întâmplă în ultimii ani să plâng în hohote, cu sughițuri chiar, fără să-mi pese că nici măcar un pic că aș putea părea nebună or something pentru cei care trec pe lângă mine. Prima dată a fost în prima zi de grădiniță a copilei, am povestit aici întâmplarea.

Și acum era prima dată când Sophie a plecat de acasă, fără noi, pentru mai multe zile.

În gară, pe drumul până la mașină, dar și în mașină, până acasă, am plâns în hohote. Eram bucuroasă că ea s-a desprins așa ușor de noi, fără nicio problemă. Dar mie nu-mi era nici pe departe la fel de ușor. Simțeam că mi se rupsese o bucățică din suflet. Urmau 10 zile fără să-mi văd copila. Niciodată până atunci nu trecuseră mai mult de 48 ore și chiar și alea mi se păruseră o veșnicie.

Ei, soarta a făcut ca până la urmă cele 10 zile să se transforme în 3 zile, n-a fost să fie. Nu pentru că Sophie nu ar mai fi stat la țară, nu pentru că noi nu am mai lăsat-o. Așa a fost să fie. Nu vom ști cum ar fi fost să stea chiar 10 zile fără noi și fără ea.

Dar, cu ocazia asta, mi s-a spus că sunt dependentă de copilul meu. Că nu e normal să plângi fiindcă-ți pleacă copilul pentru 10 zile în vacanță.

Doar că eu nu-s de acord. Nu știu sigur dacă există sau nu mame dependente de copiii lor, posibil să și existe vreo fază patologică a acestei dependențe undeva, în lumea asta. Numai că eu nu cred că în cazul meu se cheamă dependență. Se cheamă că-mi iubesc copilul mai ceva ca pe ochii din cap. Că e bucățică din mine și niciodată nu a stat departe de mine. Și mi se pare absolut firesc ca despărțirea de ea și gândul că nu o voi vedea timp de 10 zile să mă facă să plâng.

Da, vacanța e o bucurie. Dar nici eu nu n-am făcut o tragedie, nuuu, nici gând, M-am bucurat pentru vacanța ei, m-am bucurat și pentru noi, pentru weekendul ce aveam să-l petrecem în doi. Doar că despărțirea aia tot mi-a rupt sufletul în două.

Deci, eu nu cred că asta se cheamă dependență de copil, mi se pare că se cheamă dragoste de mamă. Mi se pare normal ca o mamă să-și facă griji pentru copilul ei, mi se pare absolut firesc să-i fie dor și nu mi se pare nimic ieșit din comun să nu-ți fie ușoară despățirea de copilul tău.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *