Coreea de Nord reprezintă „provocarea numărul unu” pentru Statele Unite, potrivit unui general american, iar Phenianul tocmai a lansat în această lună o rachetă balistică intercontinentală de ziua naţională a SUA. Însă liderul suprem al ţării, Kim Jong-un, pare că nu se mai bucură de aceeaşi imagine de intangibil ca până acum.
Directorul CIA, Mike Pompeo, a spus despre nord-coreeni că „le-ar plăcea la nebunie să scape de el (Kim – n.red.), ştiţi că nu duc o viaţă foarte bună acolo”, scrie Newsweek.
De asemenea, The Washington Post notează că locuitorii Coreei de Nord devin tot mai independenţi faţă de regimul lui Kim Jong-un. Tom Malinowski, fost adjunct pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă al secretarului de stat Hillary Clinton, scrie, într-un articol pentru Politico, despre „cum să îl dai jos pe Kim Jong-un”.
„Încetaţi să mai spuneţi că nu există opţiuni bune pentru Coreea de Nord. Iată cum putem să punem capăt ameninţării o dată pentru totdeauna – fără să tragem niciun foc”, scrie diplomatul american.
Acesta susţine că, de la ultimul test provocator cu rachetă, observatorii au arătat că nici sancţiunile şi nici diplomaţia nu pot să-l descurajeze pe Kim Jong-un să lanseze arme nucleare care pot să atingă Statele Unite.
Kim Jong-un nu este indestructibil, regimul lui nu este fără sfârşit
„Kim Jong-un, asemenea tuturor liderilor totalitari, vrea mai mult decât orice să-şi asigure supravieţuirea”, notează diplomatul american, adăugând că „există o oportunitate în obsesia lui Kim pentru supravieţuire”.
„În timp ce presupune că Statele Unite nu vor începe un război catastrofal pentru a-i opri programul nuclear, ştie de asemenea că, dacă el ar porni războiul, SUA nu ar avea motive să ezite”, subliniază Malinowski.
Acesta susţine că liderul de la Phenian are motive să se simtă nesigur, doarece „viaţa să depinde de păstrarea unui regim, a unei ţări, care sunt amândouă construite artifical şi nu există un motiv mai bun pentru existenţa unui stat nord-coreean care este cu mult mai sărac decât vecinul sud-coreean, decât să permită familiei sale să conducă”.
Astfel, pentru a rezista, regimul a trebuit să facă mai multe decât să inducă frica de execuţii în rândul poporului sau – să menţină o blocada totală a informaţiilor pentru a-i împiedică pe nord-coreeni să afle cât de artificială este situaţia.
„Nimeni nu poate prezice când şi cum va slăbi voinţă lui Kim şi ar fi prostesc să ne gândim că putem să schimbăm din afară, cu forţa”, mai notează autorul articolului, adăugând însă că „există forţe în joc în Coreea de Nord care vor duce probabil la încheierea regimului sau şi a motivelor de a exista că ţară”.
Comparaţia cu România lui Ceauşescu
Diplomatul oferă o serie de exemple prin care puţini nord-coreeni iau contact cu un alt stil de viaţă – orice stil diferit de al lor, care implică libertate -, de la urmărirea unui serial, până la felul în care tinerii se îmbracă. Însă „niciunul dintre acestea nu înseamnă că ar fi deocamdată posibilă o rezistenţă politică în Coreea de Nord”.
„Statul său poliţienesc rămâne brutal şi eficient. Dar, regimuri totalitare similare – România sub Ceauşescu, Libia sub Gaddafi -, au părut la fel de neînvins până când s-a dovedit că nu erau aşa. Evenimente imprevizibile, precum o revoltă locală pe care poliţia ezită să o înnăbuşe, o schimbare în starea de sănătate a liderului, executarea persoanei greşite, o divizare în rândul forţelor de securitate, toate pot să adâncească crăpături ascunse în ceea ce pare a fi o fundaţie solidă”, scrie diplomatul.
Elementară pentru această este expunerea la informaţii. Fără ea, nord-coreenii nu pot concepe o alternativă la regimul actual sau vreun fel prin care pot obţine această alternativă, iar cu ea, regimul devine doar o dictatură obişnuită, vulnerabilă la oscilările bruşte de noroc pe care toate dictaturile le suferă până la urmă.
Însă poate o iminentă pierdere de putere – pentru care liderii nord-coreeni vor învinovăţi în cele din urmă Statele Unite, indiferent de rolul ţării – să fie acel declanşator al războiului de care se tem toţi?, întreabă Malinowski, care spune totuşi că este mai degrabă puţin probabil, pentru că, în astfel de momente, dictatorii, familiile lor şi oficialii se gândesc la propria supravieţuire în nouă ordine.
Cum rezolvi o problema precum Coreea de Nord?
Iată câteva opţiuni prezentate de diplomatul american, „care ar putea chiar să fie bune”:
Inundarea zonei cu informaţii. SUA alocă mai puţin de 3 milioane de dolari pentru transmiterea de informaţii despre lumea exterioară către nord-coreeni, însă suma ar trebui crescută şi încadrată într-un program bine finanţat, iar companiile IT să găsească metode creative prin care să împărtăşească informaţii nord-coreenilor în mod sigur.
Accentuarea drepturilor omului şi reunificarea, nu schimbarea regimului. Regimul lui Kim nu ar putea exista, dacă nord-coreenii ar putea să vorbească, să călătorească şi să voteze liberi. Şi, desigur, regimul nu ar putea să supravieţuiască reunificării. Însă nord-coreenii ar trebui lăsaţi să-şi ia singuri deciziile, mai degrabă decât să le fie impuse de americani, iar asta ar trebui să fie mesajul transmis de SUA.
Continuarea sancţiunilor, dar nu izolarea Coreei de Nord. Chiar dacă programul nuclear al Phenianului nu poate fi oprit, este de preferat impunerea de sancţiuni, inclusiv companiilor chineze care lucrează cu armata nord-coreeană. Însă nu ar trebui încurajată încheierea comerţului general dintre China şi Coreea de Nord, pentru că deplasarea bunurilor permite şi deplasarea oamenilor şi ideilor. O revenire la izolare ar prelungi viaţa regimului nord-coreean.
Întărirea, nu subminarea, alianţei SUA – Coreea de Sud. Trebuie o cooperare strânsă cu Seulul, de care depinde modul în care va evolua poporul nord-coreean şi eventuala sa transformare. Astfel, Coreea de Sud şi Japonia trebuie reasigurate că un atac asupra aliaţilor va fi tratat de Washington precum un atac asupra Statelor Unite.
Comunicarea cu elitele nord-coreene. Când regimul lui Kim se apropie de final, multe vor depinde de ceea ce vor face oficialii importanţi ai regimului – fie vor rămâne lângă liderii lor, fie vor juca la mai multe capete. Acestor oficiali trebuie să li se transmită că pot avea un loc într-o Coree reunificată, atâta timp cât nu au legătură personală cu crimele regimului şi iau deciziile corecte atunci când contează.
Să vorbim cu China despre reunificare. Guvernul chinez este îngrozit de prăbuşirea regimului în Coreea de Nord. Nu vrea să admită această posibilitate prin a discuta despre ea. Totuşi, trebuie găsită o cale pentru o conversaţie onestă. Chiar crede China că această stare de fapt poate fi susţinută pentru totdeauna?