Anișoara și alte filme independente la SIFF
Festivalul Filmelor Internaţionale Independente este cel mai important festival cinematografic al anului în Seattle, SUA. Se numește pe scurt SIFF (Seattle International Film Festival) şi e la a 43-ea ediţie. Eu particip la festival ca spectator de numai 5 ani, dar mă simt de parcă aş fi parte a acestui eveniment extraordinar toată viaţa mea.
La Opening Gala s-au strâns tot felul de participanţi, contribuitori și spectatori. Pe lângă programatorii de la Microsoft și inginerii de la Boeing, îmbrăcaţi în haine scumpe, întâlnești tot felul de hippie ori reprezentanţi ai boemei locale cu haine zdrenţuroase și coafuri stranii: de la „dreadlocks” și până la ceva asemănător cu un cuib de păsări. Eu scanez sala și îmi dau seama că tabloul desfăşurat în faţa mea se poate numi, fără niciun dubiu, „Toleranţă Socială în Acţiune”. Toţi se înţeleg aici, indiferent de origine, naţionalitate, religie, orientare sexuală. Pentru a pune un accent final, ca să nu mai avem nicio îndoială că așa este, festivalul a fost deschis cu o comedie, „The Big Sick” („Boala Mare”), de Kumail Nanjiani, un actor devenit regizor care a emigrat în SUA din Pakistan.
Pe parcursul anilor, am fost la o mulţime de filme artistice și documentare, minunate și nu prea. Acesta e specificul unui festival de filme independente, care nu sunt produse în masă de Hollywood. Ele sunt un fel de „russian roulette” (ruletă rusească). Filmele pot împușca ca un foc de artificii și ateriza pe piedestal, ori rămân neînţelese de mase, și acceptate doar de un grup elitist de specialiști și de amatori de filme. Este imposibil de ghicit în avans ce film va reuși. Numai spre sfârşitul festivalului se pot face nişte concluzii.
Anul acesta, la festival au participat filme din 48 de ţări. Nici nu mi-am închipuit că atâtea ţări din lume fac filme independente! Tema principală pentru anul 2017 a fost criza refugiaţilor din Siria. Personal, în afara filmelor despre Siria, aş plasa în centrul atenţiei și alte filme din ţările Orientului Mijlociu, cum ar fi Iran, Irak și Egipt. Astfel mi-aş exprima indignarea faţă de ordinul executiv semnat de Donald Trump de a bloca intrarea în SUA a cetăţenilor din 6 ţări musulmane. Mă bucur că ordinul executiv a fost respins de curţile juridice deja de 3 ori, datorită sistemului judiciar independent din SUA, care este separat de ramura executivă. Ceva imposibil de închipuit acasă, în R. Moldova. Nemaivorbind de jurnalismul independent american, care aproape zilnic scoate la suprafaţă cele mai rușinoase și murdare detalii de la Casa Albă, fără ca jurnaliştii să fie urmăriţi penal.
Dar să revenim la festival. Pentru mine, unul din cele mai dure, dar și mai inspirate filme a fost documentarul „The City of Ghosts” („Oraşul Fantomelor”), al regizorului american Matthew Heineman. Este o istorie a unor oameni ordinari din Siria (un profesor de matematică, un amator de jocuri video, doi studenţi și alţi oameni de rând) puși în situaţii extraordinare, care au fost nevoiţi să devină reporteri amatori ori, cum îşi zic ei, „cetăţeni-reporteri”. Grupul lor se numește RBSS, o abreviere din engleză de la „Raqqa Being Slaughtered in Silence” („Raqqa este ucisă în linişte”). Ei filmau și postau pe Facebook și pe Youtube crimele comise de grupul terorist ISIS în oraşul lor natal, Raqqa. Telefoanele și calculatoarele au devenit armele lor. Ei înşişi, familiile și prietenii lor deveneau victime ale luptei inegale cu un duşman mult mai puternic. Cu toate acestea, ei nu puteau renunţa la jobul lor periculos. Adevărul spus despre tragedia oraşului, care era ucis în linişte, fără ca comunitatea internaţională să intervină pentru a-l salva, le dădea putere și sentimentul că-şi ating scopul. „Ori îi învingem noi, ori ei ne omoară pe toţi”, conclude unul din eroii principali.
Mă gândesc de multe ori că Moldova și Siria au puncte comune. Din fericire, Moldova nu e cuprinsă de un război civil, dar ţara noastră moare lent, puţin câte puţin, abandonată de cei mai buni cetăţeni. Și când comparăm aceste ţări, vedem că nu e o diferenţă atât de mare. Corupţia, lipsa de oportunităţi și disperarea ne fac să luăm drumul străinătăţii. Timp de 20 de ani, Moldova a produs același număr de emigranţi ca și Siria în ultimii 5 ani.
Dar, de fapt, m-a cuprins și mândria pentru ţărişoara noastră mică, când am aflat că anul acesta la festival a ajuns și un film al unui regizor din Moldova, Ana-Felicia Scutelnicu. Cu atât mai mult că regizorul e o femeie.
Filmul „Anișoara” a captat pe peliculă viaţa unui sat moldovenesc cu o precizie de 100% – ceea ce înseamnă că vinul curge gârlă, iar viaţa este monotonă și plictisitoare. Până și triunghiul amoros Anișoara, Dragoș și soţia lui e cam plictisitor, la drept vorbind. Fiind un critic onest, vreau să întreb: „Era într-adevăr nevoie ca viaţa satului să fie filmată cu atâta precizie, dar fără a avea un mesaj de actualitate?” Unde este intriga? Și de ce e atât de puţin dialog? Deși, lipsa dialogului atrage atenţia asupra măiestriei actorilor, care au fost nevoiţi să lucreze mai mult cu expresia feţei decât cu textele scrise pentru ei.
Cu toate astea, mă tem că filmul moldovenesc va fi înţeles doar de un grup limitat de spectatori din R. Moldova și România veniţi la eveniment. Din păcate, aceasta a fost o oportunitate ratată de regizoarea noastră, deoarece a ales o temă izolată din realitatea contemporană. Sunt o mie și una de teme vitale în R. Moldova, care apar inclusiv în paginile Ziarului de Gardă şi din care s-ar putea crea un scenariu relevant și actual. De exemplu, istoriile copiilor imigranţi; ori istoriile copiilor abandonaţi acasă de părinţii, care sunt nevoiţi să plece la muncă peste hotare; ori corupţia, care macină ţara pe dinăuntru.
Pentru comparaţie, filmul regizorului român Adrian Sitaru, „Fixeur” (în engleză „The Fixer”), a captat o temă extrem de acută și importantă pentru regiunea noastră: traficul de fiinţe umane. Este o istorie a unui jurnalist român, Radu, care, cu gândul de a avansa în carieră, contactează un grup TV din Franţa pentru a filma un reportaj despre o adolescentă pe nume Anca, traficată din România în Franţa pentru a presta servicii sexuale. Dilema etică a jurnalistului, care trebuie să decidă dacă este în stare să-şi facă carieră pe seama unei tragedii umane, este în centrul atenţiei. Contrastul dintre viaţa europeană, cu legi respectate, și realitatea românească, similară celei din R. Moldova; dialogul intens în trei limbi: română, franceză și engleză; muzica, pe alocuri majoră, pe alocuri melancolică, te ţine într-o stare de tensiune pe tot parcursul filmului.
Am ieșit din sala de proiecţii de parcă aș fi ieșit din duș: WOW! Uite asemenea filme aș vrea să văd la SIFF, ori pe orice altă arenă de filme internaţionale. Sper că anul viitor voi avea ocazia. Spor la muncă, producătorilor de filme moldovenești, din orice colţ al lumii!
Irina VanPatten, SUA
