Jurnalistul Ernest Vardanean și-a făcut dreptate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe faptul reținerii sale în aprilie 2010 de către serviciile secrete din stânga Nistrului, fiind acuzat de trădare și spionaj. Jurnalistul și soția sa Irina locuiau la Tiraspol, fiind angajat la o agenție rusă de știri și un ziar moldovenesc. În decembrie 2010, acesta a fost condamnat de o instanță la 15 ani de închisoare. Astăzi, CEDO a dispus achitarea prejudiciilor familiei Vardanean în cauza „Vardanean c. Moldovei și Rusiei” a 41 de mii de euro cu titlu de prejudicii materiale și morale, costuri și cheltuieli, toată suma urmând a fi achitată integral de Federația Rusă.
În decizia sa, Curtea a stabilit că autoritățile moldovene au încercat prin diferite metode să obțină eliberarea jurnalistului, inclusiv prin informarea diferitor organisme europene și a Statelor Unite cu privire la situația acestuia. De asemenea, a fost deschisă o cauză penală privind arestarea și detenția sa. Totodată, a fost oferit suport financiar familiei reclamantului pe perioada detenției sale și un apartament gratuit când a fost eliberat.
În speță, CEDO a făcut publice astăzi trei hotărâri noi contra Moldovei („Apcov c. Moldovei și Rusiei”; „Soyma c. Moldovei, Rusiei și Ucrainei”; și „Vardanean c. Moldovei și Rusiei”), care vizează arestări și proceduri penale în „Republica Moldovenească Nistreană” . În toate aceste cauze Curtea a considerat că Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive în privința reclamanților, care îi revin în temeiul articolului 1 din Convenție, pe când Federația Rusă se face vinovată de încălcarea drepturilor omului în regiunea transnistreană fiind obligată să achite 43.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral, costuri și cheltuieli în cauza Apcov; 21.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral, costuri și cheltuieli în cauza Soyma; și 41.000 de euro cu titlu de prejudicii materiale și morale, costuri și cheltuieli în cauza Vardanean.
Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, deși Moldova nu exercită controlul efectiv asupra acțiunilor „Republicii Moldovenești Nistrene”, acel fapt că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca fiind parte a teritoriului Moldovei, creează o obligație pentru Republica Moldova de a utiliza toate posibilitățile juridice și diplomatice disponibile pentru a garanta beneficiul drepturilor și libertăților declarate în Convenție pentru toți cei care locuiesc în această regiune.
Totodată, Curtea și-a menținut constatările sale din Ilașcu și alții, Ivanțoc și alții, Catan și alții și Mozer c. Moldovei și Rusiei, în sensul că „RMN” este capabilă să persiste și să reziste eforturilor Moldovei și a comunității internaționale îndreptate spre soluționarea conflictului și instaurarea democrației și a ordinii de drept în regiune din cauza susținerii militare, economice și politice din partea Rusiei. În aceste circumstanțe, un înalt grad de dependență a „RMN” de sprijinul rusesc relevă un indiciu indiscutabil că Rusia continuă să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra „autorităților RMN”.
Sergiu Apcov, reclamant în primul caz, este un cetățean moldovean, născut în 1982 cu domiciliul la Tiraspol. În ianuarie 2005, acesta a fost arestat de autoritățile „RMN” fiind acuzat de jaf. El a afirmat că a fost infectat cu HIV pe când se afla în arest, când un medic a folosit aceeași seringă pentru toți deținuții. A fost eliberat pe cauțiune în iulie 2005, pentru ca în august 2006 să fie condamnat la șapte ani de închisoare, fiind deținut până în aprilie 2012. Reclamantul nu a informat autoritățile moldovene despre detenția sa în „RMN”, precum și despre procedurile penale împotriva sa.
Totodată, Sergiy Soyma, reclamantul în cel de-al doilea caz, decedat în anul 2006, era un cetățean ucrainean care locuia la Vinnytsia (Ucraina). Acesta a fost arestat de autoritățile „RMN” în 2001, fiind acuzat de omor și condamnat în 2002 printr-o hotărâre definitivă a „Curții Supreme de Justiție din RMN” la zece ani de închisoare. Atât mama, cât și avocatul său au încercat să-l transfere într-o închisoare ucraineană, însă fără succes. În special, mama sa a expediat aproximativ 40 de cereri în adresa diferitor autorități ucrainene cu privire la transferul fiului său; avocatul său a făcut două cereri de asistență din partea autorităților moldovene. Nici Soyma, nici mama sa nu s-au plâns niciodată autorităților moldovenești în legătură cu orice încălcare a drepturilor sale în temeiul Convenției. În mai 2006, reclamantul s-a sinucis.
Toți cei trei reclamanți s-au plâns că detenția lor nu putea fi considerată „legală” în temeiul articolului 5 § 1 (Dreptul la libertate și siguranță) din Convenția Europeană dat fiind faptul că au fost condamnați de autoritățile „RMN”, un stat nerecunoscut. Din același motiv, toți reclamanții au susținut că instanțele judiciare din „RMN” care i-au condamnat nu pot fi considerate „un tribunal independent instituit prin lege” în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție (Dreptul la un proces echitabil).