Marina a absolvit şcoala din sat, apoi în 2010 a susţinut Bacul. A făcut cursuri de croitorie, dar nu a lucrat cusătoreasă. Timp de câţiva ani a lucrat profesoară de franceză la gimnaziul din satul de baştină al soţului, Ialpujeni, Cimişlia. Energică şi sociabilă, lucrează în prezent din zori şi până în noapte pentru a-şi dezvolta propria afacere.

Iniţial, a plecat soţul ei, în căutarea unui loc de muncă în Spania. A rămas cu un copil de cinci ani acasă, la Ialpujeni. Abia peste şase ani, familia s-a reîntregit. „Soţul venea o dată în an acasă. La început, comunicam la telefon, apoi ţineam legătura prin intermediul internetului. Nu e uşor şi nici nu e suficient pentru o relaţie armonioasă, dar nu aveam altă soluţie. M-am alăturat soţului acum patru ani, Andreea ni s-a alăturat un an mai târziu, avea 13 ani când a venit în Barcelona. Spania, spre surprinderea noastră, ne-a primit cu braţele deschise. Nu ne-am confruntat cu dificultăţi de adaptare. Aici oamenii sunt foarte receptivi”, îşi descrie impresiile Marina.

A învăţat limba timp de jumătate de an. Chiar dacă o vorbeşte cu accent, spaniolii sunt firi deschise şi tolerante, precizează ea. „Nimeni nu râde de tine şi nici nu te critică aşa ca atunci când îţi scapă vreo greşală în limba română, ci te ajută. Nu exclud că şi aici sunt tot felul de oameni, dar Dumnezeu ne-a scos doar oameni binevoitori în cale. Cineva dintre clienţii noştri chiar ne-a zis: „Nu credem că, dacă ne-am pomeni noi la voi în ţară, am avea destulă voinţă să învăţăm atât de repede limba”. Poate însă ar fi la fel de descurcăreţi dacă s-ar confrunta cu problemele pe care le avem noi acasă”, spune Marina.

La Barcelona a avut grijă iniţial de o bătrână. Femeia nu era imobilizată la pat şi una din principalele obligaţii era s-o însoţească la cumpărături, la plimbare, în vizite la prieteni. În aceste condiţii, a făcut cunoştinţă cu patroana unei patiserii, o doamnă care urma să iasă la pensie şi dorea să-şi vândă afacerea. Marina şi soţul ei au decis să investească ce aveau în acest local. Iniţial, îi era teamă că ar putea pierde clienţii patiseriei, ţinând cont că e emigrantă, dar temerile i s-au spulberat chiar din primele zile.

„Brutăriile de aici nu sunt ca cele de acasă, ni se aduce franzela, un produs prefabricat, copt în proporţie de 50%. Avem un cuptor în care finisăm coacerea ei. Localul nostru mai oferă ceai, cafea, tartine, prăjituri. De regulă, spaniolii din acest raion obişnuiesc să ia micul dejun la noi. Numărul clienţilor e în creştere, fapt care ne bucură. Am lărgit gama de produse. Coc pâine, colaci, plăcinţele ca la Cimişlia. Deja avem clienţi spanioli, care vin şi zic: „Dă-mi pâine de care coci tu”. S-au mirat aflând că e nevoie de trei ore, timp necesar pentru coacerea unei pâini ori a colacilor. I-am prevenit să facă din timp comanda”, ne spune Marina.

Citiţi continuarea pe Jurnal de Chişinău