Nici irlandeză în Irlanda, nici moldoveancă acasă

O tânără studentă la Drept cu un viitor promiţător, fondatoare şi preşedinte al clubului de şah din universitatea ei, antrenor de tenis pentru copii şi un caracter tenace. Mariana Verdeş s-a mutat împreună cu familia ei din Holercani în Irlanda când avea doar zece ani, iar în cei paisprezece ani în Dublin a devenit un amalgam frumos din cele două culturi. Nu se simte pe deplin irlandeză aici, dar nici moldoveancă acasă. Crede că unii oameni nu sunt făcuţi să îşi găsească locul undeva, ci să şi-l creeze cu propriile mâini.

Cea mai bună din clasă

Deşi vorbeşte mai bine engleza decât româna, Mariana nu a renunţat niciodată la limba maternă. Păstrează acest grai ca parte a identităţii ei şi îl vorbeşte cu mândrie. „Am venit în Irlanda când aveam doar zece ani. La început a venit tata, apoi şi mama. Fiind singuri acasă cu fratele meu, lăsaţi în grija mătuşii noastre, unica mea dorinţă era să vin aici. Le povesteam la şcoală colegilor şi desenam această ţară”, îşi aminteşte Mariana.

Odată ajunsă în Irlanda, a fost trimisă într-o şcoală de fete unde se vorbea engleza, iar ea ştia doar trei cuvinte de salut. Îşi aminteşte că era evitată de colegi la început, însă nu s-a lăsat descurajată. Spune că asta e parte a personalităţii ei. „Când am ajuns în anul şase, am scris un eseu despre Moldova şi abia atunci profesorii au înţeles de unde vin (credeau că sunt spaniolă, de la numele Verdeş – verde în spaniolă).” Nu doar a învăţat engleza repede şi s-a integrat deplin în procesul educaţional, dar a şi devenit şefă de clasă pentru următorii cinci ani.

„O persoană foarte ambiţioasă”

În 2012, Mariana a început să studieze economia şi politica la University College Dublin (UCD). „Sunt o persoană foarte ambiţioasă. Unde găsesc o oportunitate de implicare – mă implic. Am făcut tenis, dans, ore de pian, echitaţie, handbal, dezbateri, atletică ş.a.m.d. La vârsta de 16 ani, eram deja antrenor în clubul meu de tenis, iar în primul an de universitate, am început să muncesc în calitate de contabil la o companie turistică”, zice Mariana. Tenisul a definit-o încă de pe vremea când era o copilă – a început să joace la unsprezece ani şi continuă şi până în prezent. „Sunt foarte competitivă şi joc pentru clubul meu – Leopardstown. Îmi doresc să mă implic deplin după ce îmi iau masteratul. Tenisul e distractiv şi te ţine mereu implicat şi activ”, concluzionează Mariana.

Viaţa de imigrant a adus-o în justiţie

După ce şi-a luat licenţa, Mariana a început un masterat în common law (drept comun). „A fost dorinţa mea de la 15 ani, când am muncit la Four Courts (n.a. – principala clădire a instanţelor din Irlanda). Cred că această alegere a fost influenţată şi de faptul că sunt un copil de imigranţi. I-am văzut pe părinţii mei confruntându-se cu multe nedreptăţi, iar pasiunea mea pentru justiţie a fost mereu alimentată.

Mă bucur că am un background în economie şi politică – asta pune totul într-o lumină contextuală. Am avut onoarea să lucrez cu Colm O’Hoisin, care este un nume celebru în drept aici (preşedintele Arbitration Ireland)”, povesteşte Mariana. Colm a fost acel care i-a sugerat să participe la o competiţie internaţională (Vis Moot) pentru şcolile de justiţie. Mariana şi echipa ei vor merge în aprilie la Viena, la acest concurs.

„Casa mea este în Irlanda”

Am întrebat-o pe Mariana dacă îi e dor de Moldova şi mi-a spus că i-am adresat o întrebare delicată. „Mi-e dor de rudele mele, care au rămas acolo. Mi-e dor de anotimpurile moldave. Mi-aş dori să avem şi în Irlanda veri şi ierni adevărate. Casa mea este în Irlanda. Însă dacă mă simt irlandeză… este o întrebare aparte. Părul meu este prea închis la culoare şi pielea mea prea bronzată ca să fiu irlandeză în Irlanda, dar, în acelaşi timp, sunt „fata cea străină” care şi-a lăsat satul din Moldova şi a plecat – ca să mai pot fi numită moldoveancă. Localnicii spun adesea că irlandezii sunt acasă atunci când revin.

Când eram mai mică, îmi erau greu să îmi înţeleg propria identitate. Acum sunt fericită că sunt şi irlandeză, şi moldoveancă – vreau să iau ce e mai bun din ambele culturi şi să îmi creez propriul meu loc în această lume. Răspunsul meu e un citat din Elizabeth Lowell: „Unii dintre noi nu sunt predestinaţi să aparţină acestei lumi. Ei trebuie să întoarcă lumea cu susul în jos şi să se agite naibii până nu-şi fac propriul loc în ea”.

Tatiana Scutari, Dublin, Irlanda