În urmă cu 100 de ani, pe 5 februarie 1917, Congresul Statelor Unite ale Americii a adoptat Legea privind imigraţia, prima legislaţie care limita într-un mod dramatic imigrarea în SUA. Legea era clară – excludea total cetăţenii anumitor ţări, şi de asemenea includea anumite condiţii care nu îi avantajau pe cei nevoiţi din punct de vedere material sau social să părăsească ţara de origine. La 100 de ani de atunci, când drepturile omului sunt mai importante ca niciodată, preşedintele Americii a adoptat o poziţie asemănătoare. Cât timp a mai rămas până concretizarea unei legi care să promoveze discriminarea?
Legea imigraţiei din 1917 privea în primul rând ţările asiatice. Cetăţenii ţărilor din Asia, cu excepţia celor deţinute de Statele Unite ale Americii, le era interzisă imigrarea în Ţara tuturor posibilităţilor. Legea nu s-a aplicat insulelor Philippine deoarece în acea vreme erau parte a Statelor Unite, iar Japonia a fost la rându-i exclusă, din motive diplomatice. Actul mai cerea imigraţilor de peste 16 ani să dea un teste de limbă, prin care să dovedească faptul că ştiu că citească mai mult de 30 de cuvinte în engleză sau în altă limbă sau dialect. Legea conţinea o listă de alte tipuri de persoane cărora le era interzisă şederea în America: epileptici, alcoolici, radicali politici, anarhişti, criminali, oamenii care sufereau de boli contagioase, sau care aveau disabilităţi fizice sau psihice, şi nu în ultimul rând cei care erau foarte săraci, scrie historia.ro.
Propusă pentru prima dată în 1915, legea a primit votul negativ din partea preşedintelui Woodrow Wilson, care declara în ianuarie 1915 că “este o abatere radicală de la politica tradiţională şi cu existenţă îndelungată a acestei ţări”. Congresul însă a răsturnat cel de-al doilea veto al său, pe 5 februarie 1917.
Îndreptarea legii în primul rând asupra populaţiei asiatice a început încă din 1882, odată cu adoptarea Actului de excludere a chinezilor – prima legislaţie care interzicea imigraţia unui grup etnic specific. Apoi, a continuat cu înflăcărarea naţionalistă, propaganda Primului Război Mondial şi mişcarea anti-imigranţi “100%americanism”.
Acestă acţiune a Congresului, care legaliza discriminarea rasială, se pare că nu a fost suficientă. În perioada 1921 – 1924 au fost emise o serie de alte interdicţii, acestea afectându-i în pricipal pe imigranţii din estul şi sudul Europei. În anii ’50, majoritatea imigranţilor europeni stabiliţi în America au avut de suferit: o mare parte dintre ei au fost suspectaţi că ar fi fost simpatizanţi comunişti, iar pentru acest lucru ei au fost deportaţi.
Lucrurile au început să intre pe un făgaş normal abia în 1965, când Legea imigraţiei Hart – Celler desfiinţa interdicţiile şi prioritiza conceptul de familie, garantând imigranţilor naturalizaţi posibilitatea aducerii rudelor din ţările de baştină. Preşedintele Lyndon Johnson a senat noua lege cu credinţa că aceasta este o îndreptare a răului făcut de către naţiunea americană.
Cu toate acestea, se pare că nici până în 2017 anumiţi oameni nu au înţeles faptul că legalizarea discriminării rasiale este o încălcare a drepturilor omului şi că transmite un mesaj negativ întregii lumi. Pe 27 ianuarie 2017, preşedintele Donald Trump, a semnat un ordin executiv temporar prin care se interzicea imigraţia anumitor tipuri de persoane: a suspendat pentru 120 de zile programul american de primire a refugiaţilor, a interzis pentru 90 de zile venirea în America a cetăţenilor din Iran, Irak, Libia, Somalia, Susan, Siria şi Yemen.