Președintele Iohannis și-a trecut în revistă trupele de asalt ale procurorilor cu ocazia prezentării bilanțului pe 2016 al Direcției Anticorupție. A fost un eveniment care, coincidență, marca victoria simbolică a protestelor de stradă împotriva încercării coaliției de a schimba regula jocului în justiție.
Parlamentul a votat abrogarea Ordonanței 13 și a adoptat Ordonanța 14, în aplauzele reci ale celor din stradă. Aceștia nu vor să plece acasă. Prea puțin, prea târziu, spun ei. Nici măcar rotația cadrelor prin guvern nu i-a convins că se schimbă ceva. Mai au câteva puncte pe agendă și unul dintre ele este schimbarea totală, dacă nu a Parlamentului, atunci a guvernului, pe motiv de incompatibilitate. A fost leit-motivul discursurilor de la bilanțul DNA opoziția implicită dintre noua legitimitate a protestelor de stradă și mai vechea legitimitate rezultată din alegerile parlamentare, susținând implicit că votul din decembrie nu mai exprimă fidel voința cetățenilor pentru că aceștia nu mai vor să fie parazitați de căpușe politice. Este o continuare a recentului discursul ținut de președinte în Parlament și rezultanta unui tratament prezidențial asimetric, dar atât de cunoscut de pe vremea lui Iliescu și Băsescu, un discurs care împarte scena politică și cea socială în „ai noștri” (slăbănogii mulți și creativi) și
Faptul că PSD privește situația actuală ca o rezultantă a luptei de clasă nu este un simplu reflex marxist-leninist, ci o evaluare cumva corectă...
„ai lor” (grăsanii statului degeaba, asistații pe care-i ducem în cârcă). Cu toate acestea, faptul că PSD privește situația actuală ca o rezultantă a luptei de clasă nu este un simplu reflex marxist-leninist, ci o evaluare cumva corectă. Politicile abuzive au format o categorie socială a asistaților, care trăiesc în continuare în comunism, și alta a celor neprotejați, care trăiesc în cel mai dur climat capitalist. Conflictul este, ca să spunem așa, garantat dialectic. Ultimii nu mai vor să finanțeze viața călduță a primilor, care sunt, întâmplător sau nu, cei mai vajnici susținători PSD.
Chiar dacă are critici aspre pentru o anumită parte a scenei politice, președintele îi prețuiește la superlativ pe procurorii anticorupție pe care-i consideră arma mortală a luptei anticorupție și piesa centrală a retoricii eroismului care domină zilele acestea discursul public. Par să fie singurii săi prieteni. Ei, oamenii lui din PNL și cetățenii care continuă să vină în Piața Victoriei cu o agendă de astă dată mai radicală. A distribuit deja eroismul: unii sunt eroi pentru că rezistă, alții pentru că sunt în continuă ofensivă retorică împotriva răului, alții pentru că-i susțin pe toți aceștia. De partea cealaltă, sunt luptătorii cu gura pentru identitate, familie tradițională, brânza, varza și barza naționale. Ei sunt convinși că nu indignarea este sursa vehemenței protestatarilor din fața
Un discurs sulfuros și xenofob care seamănă cu cel despre agenturile străine al unui Ceaușescu abia întors din Iran...
Palatului Victoria, ci un plan multi- și transnațional de a-i înlătura pe oamenii lui Grindeanu pentru că nu fac jocul unor entități mondiale greu de distins în bezna discursurilor politice ale lui Liviu Dragnea. Un discurs sulfuros și xenofob care seamănă cu cel despre agenturile străine al unui Ceaușescu abia întors din Iran, dar nefiind mai sulfuros ca retorica celorlalți care susțin că de partea răului s-ar afla bătrânii, asistații și pegra societății, inși care nu produc decât liste de cheltuieli și care ar trebuie scoși cumva din sistem.
Devine tot mai evident că fiecare partid are electoratul pe care-l cultivă iar destinul său este definit nu doar prin cei pe care-i privilegiază, ci și, mai ales, prin cei pe care-i persecută. În Piața Victoriei sunt cei care au fost lăsați să se descurce singuri de partidele politice care au guvernat. Spre deosebire de electoratul PSD, captiv al politicilor paternaliste și neantrenat în lupta cu duritatea unei economii de piață, protestatarii vin cu o altă etică a muncii, bazată pe oportunitate, competență și meritocrație. Pe de-o parte sunt inși pentru care singura formă de comunicare este aceea de a fi de față, spectactori ai unui joc politic și beneficiari colaterali ai resturilor de pe câmpul de luptă sau ai prăduielilor, de partea cealaltă sunt cei care și-au câștigat destinul socializând, relaționând, negociind (mulți au joburi din domeniul comunicării, publicității și marketingului, când nu sunt, de-a dreptul educatori și profesori), așadar oameni pentru care a-i face pe alții să înțeleagă un mesaj sau un concept este nu doar o meserie, ci și un mod de viață. Cei pe care nu economia i-a marginalizat, ci discursul politic. Establishmentul politic a avut nevoie mereu de trupe mari de figuranți să simuleze competiția și economia de piață, privilegiindu-și deopotrivă, clienții personali și rubedeniile politice. Toți ceilalți au fost lăsați să se bată cu mecanismele oarbe ale unui capitalism sălbatic pe care nimeni nu a avut interesul să-l domesticească, lăsându-i să trăiască dureros dilema rezistenței și emigrației.
Dileme are și președintele Iohannis, care, chiar în ziua în care susținea că cetățenii au demonstrat că „există un set de principii anticorupție de la care nu se poate face rabat” și că România a devenit un model și o sursă de inspirație pentru cetățenii altor state „care nu mai acceptă actele de corupție”, avea propriile probleme cu justiție la capătul unui proces de care a întins ani în șir și pe care l-a pierdut. Justiția a decis că proprietatea lui din centrul Sibiului a fost obținută fraudulos și l-a obligat s-o restituie. Desigur, față de imensele proprietăți ale
Liviu Dragnea are o piscină în care ar încăpea toate casele prezidențiale. La fel și Adriean Videanu...
săracilor și cinstiților politicieni din toate partidele, cele șase case ale lui Iohannis par o glumă. Liviu Dragnea are o piscină în care ar încăpea toate casele prezidențiale. La fel și Adriean Videanu. E drept, pentru ei a muncit întreg sistemul. Cu toate acestea, nici președintele nu prea știe cum și-a obținut casele. Vechea schemă financiară a cumpărării acestora cu banii obținuți pe meditații (pentru care adversarii i-au cerut degeaba dovada impozitelor plătite la fisc) este contrazisă de indiciile că le-ar fi cumpărat din închirierea imobilului obținut, spune tribunalul, prin mijloace ilegale. Desigur, ilegalitatea, de va fi fost, s-a prescris în mod oportun și președintele nu trebuie să bată azi culoarele Direcției Anticorupție să explice cum a făcut primul milion. Ar fi trebuit chiar să dea înapoi uzufructul păcatului atât de bun la gust. Ghinion pentru justiție.
Dar chiar dacă era supărat pe justiție, președintele și-a disimulat bine sentimentele pe când invoca puterea străzii de a muta cu umor și tenacitate munții de mizerie din grajdurile politicii. Lupta anticorupție este un cal de bătaie la fel de bun pentru export cum era, acum un sfert de veac, lupta anticomunistă. Pare chiar că e de fapt aceeași luptă: pe de-o parte, mare parte din corupție
România a secretat un neocomunism de partid și de stat care consideră că averea națională este o proprietate comună în devălmășie...
e produsă de rețelele criptosecuriste care continuă să funcționeze, iată, la atâta vreme după ce, zice-se, comunismul ar fi fost eradicat. Cum ar veni, mizeria băgată sub covor a dospit. Pe de altă parte, România a secretat un neocomunism de partid și de stat care consideră că averea națională este o proprietate comună în devălmășie și că este în spiritul acestui colectivism să pleci acasă cu un șurub, un teanc de bani sau o vilă din avuția întregului popor. Biografiile și declarațiile de avere ale aleșilor stau mărturie că România este țara tuturor posibilităților înmulțite cu algoritmul politic. Dacă în viața de toate zilele nu mai înseamnă nimic să ai competențe, experiență, inspirație și vitalitate, în viața politică poți să nu ai nimic din toate acestea, este suficient să ai nașul potrivit la locul potrivit. Toți demnitarii statul postcomunist și-au făcut zilele mai frumoase profitând din plin că sunt aleșii neamului. Și, tot în spiritul colectivismului, nu s-au bucurat singuri de pradă: și-au adus soțiile, amantele, verișorii și finii în funcții de conducere, și-au asigurat continuitatea la butoane chiar și în perioada când nu mai erau la putere ba chiar și atunci când retorica anticorupției îi perpelea la foc mic, pe grătarul închisorilor.
Nici procuroarea șefă a Direcției Anticorupție nu a avut zile prea bune. Părea tracasată de complicatele sezoane de vânătoare a corupților. Statisticile ei arată că s-a depășit planul la hectar și au capturat chiar câțiva prădători de mari proporții. Luptăm din greu și, dacă n-ar fi fost cetățenii din stradă, animalele politice ne-ar fi rupt capcanele. Pe de altă parte, procuroarea șefă reia o temă dragă președintelui, cum că, în lipsa unor măsuri clare de prevenire, „corupția în instituțiile publice s-a manifestat prin aceleași acțiuni repetitive.” Așadar referendumul cerut de președinte ar putea cumva corecta această situație, mai ales că, spune Laura Kovesi: ”Mai mult de un sfert din inculpații trimiși în judecată în 2016 (adică 1200, n.n.) au comis infracțiuni de abuz în serviciu. Prejudiciul identificat de DNA numai pentru fapte de abuz în serviciu în 2016 este de peste 260 milioane euro.” E drept, adăugăm noi, că puțini sunt și condamnați (din cei 879, doar vreo 60 printre care 28 de primari), asta și pentru că dosarele procuraturii sunt neconvingătoare sau judecătorii sunt corupți. Sau poate pentru că unii au fost târâți nevinovați într-un scandal care i-a costat viața personală și cariera politică.
Discursul procuroarei șefe a fost impersonal și concentrat pe efectele pozitive ale democrației directe asupra celei indirecte, electorale. Caracterul impersonal vine, probabil, nu doar din cultura birocratică și militară a instituției pe care o reprezintă, ci și din faptul că în anul la care se referă bilanțul, 2016, a fost ea însăși protagonista unui scandal referitor la plagierea lucrării de doctorat (care nu ar fi fost copiată decât în proporție de 4%, după cum a stabilit comisia facultății care i-a acordat titlul) și, mai apoi, în scandalul provocat de evanescent-toxicul domn Ghiță, care e, conform procurorilor, un infractor în serie. Acesta a acuzat-o de tenebroase jocuri de culise, alături de fostul adjunct de la SRI, generalul Coldea. Generalul și-a dat demisia, deși a fost exonerat public. Nu s-a dat nicio explicație demisiei și nici acuzațiilor deși era vorba de grave fapte de corupție. Nu a urmat nicio investigație a DNA, deși mii de dosare, spunea cândva procuroarea, au fost deschise pe bază de denunț. Probabil că, dacă dna Kovesi ar fi cerut anchetarea lui Coldea, ar fi trebuit să se ancheteze și pe sine, blocând instituția în plin paradox al mincinosului (al anticoruptului suspect de corupție).
Un nou paradox al anticorupției românești atât de plină de corupți la nivel politic și de stat... Este evident că prea-mulții ani în care clasa politică a fost lăsată să-și facă jocurile de o populație pasivă, pauperizată, timorată sau descurajată au făcut din corupție cel mai important motor politic și social. Ea a acordat status, privilegii, putere, scriind istoria ultimelor decenii de luptă a establishmentului cu cetățenii.
Adevărul e că legitimitatea luptei împotriva corupției este compromisă de politizarea ei. Probabil că nu se poate altfel, de vreme ce corupția a fost profund politică. Rămâne de văzut dacă, invocând corupția, (ca mai an, criptocomunismul sau terorismul) se pot schimba regulile de bază ale democrației prin violarea securistică a spațiului intim al individului, prin deturnarea rezultatelor alegerilor sau a exploatării indignării legitime în folosul unui partid sau individ. Este o potecă foarte alunecoasă și nu lipsește pericolul ca și lupta anticorupție să urmeze calea luptei anticomuniste a lui Traian Băsescu, adică să devină o îndrăzneală de tribună, o gesticulație spectaculoasă dar fără pericole și consecințe, al cărei sens să fie doar creșterea în sondaje a histrionilor. Însă cei care cred că pot profita politic de cei din stradă, ar trebui să se uite mai bine la ei, să vadă dacă sunt mai dispuși să fie mințiți de tătuci reali și imaginari, ca în familia tradițională, sau să aibă o relație liberă cu statul.
