Să învăţăm a „scoate pui”

R. Moldova, ca aspirant la eurointegrare, nu mai poate fi o preocupare doar a partenerilor noştri externi, pentru că arătăm (cei de la guvernare) ca nişte cuci, care ne-am deprins şi ne place să depunem „ouăle” în „cuiburi străine”, iar noi să umblăm prin lume doar cu „cântecul”

La trei luni de la alegerile din 30 noiembrie, legiuitorii noştri aşa şi nu şi-au revenit din principala lor „preocupare parlamentară” şi rămân ca şi până acum perturbaţi de ce, credeţi? Da, de partajarea funcţiilor, care au mai rămas nepartajate, după ce partidele de la guvernare au împărţit „frăţeşte” ceea ce au considerat că trebuie să împartă, deşi nici nu prea au avut ce împărţi, dat fiind faptul că au revenit, după ce se aflaseră la putere. Singurii care au rămas fără „porţie” (dar care au avut promisiunea că o vor primi, altfel nu ar fi fost investit guvernul) sunt comuniştii. Ei sunt „cumetrii” rămaşi fără „colac”, motiv din care şi V. Voronin şi A. Reşetnikov fac, periodic, declaraţii în presă, revendicând de la caz la caz şi de la ocazie la ocazie de la 5 până la 13 funcţii în instituţiile aflate sub sau în afara controlului parlamentar.

Potrivit ultimei liste afişate de PCRM, (ca opoziţie parlamentară?!) comuniştii vor şi Curtea de Conturi, şi Comisia Electorală Centrală, şi Comisia Naţională a Pieţei Financiare, şi conducerea Audiovizualului, şi Preşedinţia Tele-Radio Moldova, şi Cadastul, şi Agenţia Medicamentului, şi funcţii la SIS, la Anticorupţie, la Procuratură, la Curtea Constituţională… Nu ar trebui să ne mire faptul că vor. De ce alţii să vrea, dar ei nu? Întrebarea e alta: ceea ce cer comuniştii e mai puţin decât ceea ce au cerut liberalii? Să trecem, însă, peste această întrebare şi chiar peste ceea la ce râvnesc comuniştii. La urma urmei, de ce să nu aibă opoziţia funcţiile de control în stat? Că dacă nu au atribuţii nici la guvernare şi nici la control, la ce bun îşi mai uzează pantalonii şi fustele în Parlament, consumând banii cetăţeanului? Aici, însă, apare întrebarea: sunt, oare, comuniştii opoziţie în actuala conjunctură politică parlamentară? Şi dacă comuniştii sunt opoziţia, cine sunt PL şi PSRM? Să trecem, însă, şi peste această chestiune, deoarece există alta, mai mare. În trei luni de la intrarea în mandat a noului corp legiuitor, încă nu avem nimic la modul serios trecut pe agenda parlamentului, discutat (pe linia Legislativului) şi pus pe picior de realizare din angajamentele şi programul de asociere la UE. Sau nu integrarea europeană a fost mesajul nr.1 în campania electorală pentru partidele rămase la putere? Ori integrarea europeană a fost doar un exerciţiu electoral de moment, de speculă politică, după care ne culcăm pe o ureche şi începem a visa la cât de bine ar fi să vină Europa „la noi acasă”, în Moldova. Sau ce minunat ar fi să ne-o aducă pe talger Klaus Iohannis, Angela Merkel sau Barack Obama, iar noi să-i primim cu onoruri, cu pâine şi sare, să le facem câte o primblare prin beciurile de la Cricova, să le zâmbim, să le strângem „cordial” mâna, să ne filmăm (pentru istorie) alături de ei, să ne bucurăm de faptul că „noi” şi nu alţii am fost aleşii momentului şi să aşteptăm elogiile presei.

Întrebări pentru Chişinău

De la începutul acestei săptămâni, Chişinăul a fost vizitat de reprezentanţi ai trei instituţii diplomatice străine, veniţi din partea Regatului Danemarcei (ministrul de Externe, Martin Lidegaard), Poloniei (ministrul de Externe, Grzegorz Schetyna) şi SUA (adjunctul Secretarului de Stat, Antony J.Blinken). Ce credeţi că i-a interesat pe aceşti înalţi diplomaţi? Mai multe, dar, în primul rând, reformele. Au vrut să mai audă o dată de ce Chişinăul (politic) se mişcă atât de încet ori – şi mai rău, parazitează pe seama unui sprijin financiar, diplomatic şi politic masiv acordat de Occident, ori de ce a semnat nişte acorduri şi angajamente cu Europa, pe care nu vrea să le aplice? Ce credeţi că le-a răspuns prim-ministrul Gaburici? Că „singura şansă de modernizare a Moldovei este integrarea europeană”, dar pentru asta „avem nevoie de ajutor”, adică mai puneţi, băieţi, la bătaie nişte milioane, pentru că guvernul şi parlamentul sunt abia la început de mandat şi au „foarte mari aşteptări”. Delegaţii au plecat, vor veni alţii după ei. Credeţi că răspunsurile pentru ei vor fi altele?

Două concluzii

Tot ceea ce s-a întâmplat, în special din 2009, dar mai ales din noiembrie 2013 (parafarea Acordului de Asociere cu UE, la Vilnius), şi proaspetele declaraţii ale lui M. Lupu, potrivit căruia R. Moldova nu va depune în mai, la Riga, cererea de ţară-candidat la UE, ar fi să ne pună pe gânduri şi să ne facem câteva concluzii. Prima: integrarea europeană, ca strategie de dezvoltare pentru R. Moldova, nu mai poate fi lăsată, sub niciun pretext şi fără nicio amânare, la discreţia unei guvernări care, în lipsa unei majorităţi sigure, nu ne poate garanta un parcurs european fezabil şi care va trebui ajutată (dacă nu-şi doreşte altceva) să facă reforme serioase şi imperative în justiţie, procuratură, economie, agricultură, sistemul bancar, administraţie şi în tot ce ţine de dezvoltarea şi modernizarea R. Moldova.

Mai zic o dată: de la alegeri încoace, ca şi până la ele, mesajul-ţintă venit din partea partenerilor externi, care au vizitat R. Moldova sau care au primit delegaţii de la Chişinău, a fost unul şi acelaşi: aveţi tot sprijinul nostru, dar apucaţi-vă de reforme şi lepădaţi-vă de corupţie. În R. Moldova, corupţia a ajuns la condiţia de cancer metastazic. Nu o spun eu. Şi nu i-a făcut mare plăcere s-o spună nici demnitarului american, Antony J.Blinken, dar comparaţia îi aparţine, şi asta pentru că, la Chişinău, s-a trecut de „linia roşie”. Şi a doua concluzie: R. Moldova, ca aspirant la eurointegrare, nu mai poate fi o preocupare doar a partenerilor noştri externi, pentru că arătăm (cei de la guvernare) ca nişte cuci, cărora le place să depună „ouăle” în „cuiburi străine”, iar noi să umblăm prin lume doar cu „cântecul”. Adică, cu fala. Să ne învăţăm a „scoate pui”. Reformarea R. Moldova, modernizarea şi integrarea ei europeană nu mai pot rămâne o prioritate politică doar a Occidentului. Această prioritate trebuie să fie, întâi de toate, a Chişinăului (şi nu doar a guvernării, guvernarea trebuie impusă, dacă nu va dori să accepte societatea civilă ca partener de guvernare) şi apoi a Bucureştiului, Bruxellesului, Strasbourgului, Washingtonului, Berlinului, Parisului, Varşoviei, Vilniusului…