Ingredientul care a permis înfăptuirea misiunii revoluționare a proletariatului a fost conştiința revoluționară de clasă. Prin aceasta, umanitatea ieşea din preistorie şi începea astfel adevărata istorie. Pentru Marx, conştiința de clasă era rezultatul organic al dezvoltării politice şi ideologice a proletariatului. Potrivit lui Friedrich Engels, spre exemplu, „proletariatul german era urmaşul filosofiei germane clasice”. Tânărul Marx credea că există o relație dialectică, şi ca atare de legătură reciprocă între „critica armelor” şi „arma criticii” în procesul de abrogare a filosofiei – Aufhebung. Intelectualii revoluționari erau cei care creaseră doctrina, dar proletarii nu erau percepuți ca o masă amorfă căreia un grup de autointitulați „mentori” trebuia să-i injecteze conştiința „adevărului istoric”. Totuşi, a unsprezecea „teză despre Feuerbach” a lui Marx exprima cel mai bine etosul transformativ al comunismului: „filosofii doar au interpretat lumea, în varii feluri, ideea însă este să o schimbi”. Gândirea marxistă consacra o „viziune cuprinzătoare” (Eric Weitz) a dezvoltării istorice: odată cu îndepărtarea ruinelor trecutului, agentul ales al istoriei va arăta calea înspre o nouă societate care va duce la desăvârşirea spiritului uman.
Marxismul s-a perceput pe sine ca ştiință şi nu etică, drept urmare revoluția despre care predica era „parte a unui mecanism istoric: deci, epurat de valori” (Eugen Weber). Această pretenție profetică a dus la o credință fanatică, aproape mistică a adepților, adică cei care au îmbrățişat viziunea apocaliptică şi chiliastică a algebrei revoluționare a comunismului. Astfel, comunismul apărea simultan ca escatologie (doctrină a salvării mundane) şi ecleziologie (ideologie a partidului/mişcării revoluționar(e)). Realitatea a fost în mod ireparabil reificată şi avea să fie înlocuită prin emanciparea şi revoluția proletariatului, pe de-o parte, şi prin utopia societății fără clase, pe de alta. Ulterior, viziunea comunistă asupra societății viitoare s-a bazat pe o „dictatură asupra nevoilor” (Ágnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus). Ea presupunea disoluția individualității autonome în cadrul atotdevorant al controlului total, politizarea dezastruoasă a spiritului, manipularea câmpului subiectiv, tentativa obliterării sferei private ca ultim sanctuar al sinelui. Comunismul şi-a propus să domine nu doar corpul politic, ci şi fondul biologic al societății. A fost un experiment total de inginerie socială. După ce şi-a construit viziunea asupra modernității pe principiul unei comunități alese şi omogenizate social care parcurge deşertul istoriei dinspre întuneric spre lumină, comunismul nu a mai lăsat decât o alternativă celor care eşuau în a se califica pe criteriile incluzive ale acestuia: stigmatizarea, eliminarea şi, mult mai tragic, exterminarea.
Escatologia marxistă a fost o formă de teodicee raționalizată: Dumnezeu a fost înlocuit de Istorie. Istoria avea o singură direcție, în măsura în care trecea de la libertatea limitată la cea absolută. La rândul ei, libertatea era înțeleasă ca depăşire a necesității. Regatul necesității era tărâmul în care economia nu putea asigura egalitatea totală între ființele umane, în care politicul era dependent de interesele partizane, iar socialul era atomizat. Prin contrast, regatul libertății trebuia să fie tărâmul în care apărea o identitate între existență şi esență. Doar în acest context şi-ar fi putut atinge existența umană dezvoltarea completă, iar condiția libertății tuturor era de aflat în eliberarea fiecărui individ. La baza comunismului se afla, prin urmare, un fundamentalism teleologic. Stația sa terminus era Cetatea lui Dumnezeu pe pământ, adică triumful proletariatului.
Principala dificultate legată de proiectul marxist apare din lipsa lui de sensibilitate în privința alcătuirii psihologice a omenirii. Dat fiind cultul său pentru totalitate, teoria socială marxistă, care pretindea să fie arhetipul explicativ suprem, a amenajat inclusiv scena propriei degenerescențe în dogmă prin interpretarea-i bolşevică (leninistă), precum şi în persecutarea nemiloasă a ereticilor. Accentul pus de Marx pe emanciparea umană ca absorbție conştientă a societății de către individ şi echivalarea antagonismelor sociale cu lupta de clasă au dus la apologia eliminării entităților intermediare (legi, instituții, etc.) care reglementau deunăzi relația dintre societatea civilă şi stat. Marx a eşuat în a oferi şi instrucțiunile privind atingerea unității sociale. Viziunea utopică şi escatologică a gândirii politice marxiste a fost tradusă într-un program revoluționar de acțiune de către Vladimir Ilici Lenin (născut Ulianov). Asemenea discrepanțe au lăsat deschisă calea pentru înțelegerea inventivă a lui Lenin asupra necesității, ceea ce a dus finalmente la versiunea bolşevică a salvării omului. În viziunea lui Lenin, Partidul monolitic de avangardă, în fapt o fraternitate a militanților iluminați, a devenit depozitarul speranței omului şi, prin urmare, adevăratul vehicul al libertății umane. Melanjul de marxism şi putere a partidului a aşezat corpul politic comunist pe calea autopurificării (epurare permanentă şi ofensivă socialistă).
