Aceasta necesită o evaluare a mentalităţii Kremlin-ului, motivelor şi intenţiilor sale — un tip de analiză care era găsit în trecut în răvaşele diplomatice venite din ambasadele de peste hotare. Unde le este locul oportunismului militar din Ucraina, furnizările de gaz ale Rusiei, diversiunile şi corupţia izvorâtă din Moscova şi fluturarea arsenului nuclear în viziunile Dlui. Putin? Ce nu s-ar întâmpla în Donbass, Occidentul va avea de furcă cu revanşismul sufocant rus pentru mult timp in viitor.

Un punct bun de pornire este obsesia Kremlin – ului de ideea „încercuirii”. Această idee nu este nouă — sau privind în trecut nu este nici surprinzătoare — şi anume ideea sentimentului rus de ameninţare. Această mentalitate a fost o prezenţa obligatorie pentru perioada existenţei Uniunii Sovietice. La epicentrul aceste psihoze stătea insecuritatea adânc înrădăcinată în subconştientul istoriei Rusiei. În mod convenabil, pericolul atotputernic a constituit o piatră de temelie a patriotismului folosit de elita ce deţinea puterea. În faţa unei lumi „demonice, ostile şi ameninţătoare”, securitatea naţiunii şi a regimului devine intangibilă.

Există  şi nuanţe, evident. Chiar şi în momentul în care el încurajează lupta cu eforturile lor de a umili Rusia, Dl. Putin priveşte societăţile occidentale ca fiind decadente, slabe şi divizate. Şi Rusia încă mai are prieteni în Occident. Dl. Putin este ridicat în slăvi de populişti de extremă dreaptă. El cu siguranţă va fi binevenit în Vienna. În această săptămână el a vizitat Budapesta pentru a se întâlni cu Viktor Orban, acolitul său care ocupă poziţia de Prim Ministru al Ungariei. Scopul Moscovei este de a adânci şi exploata conflictele dintre puterile occidentale.

Rusia nu ar fi trebuit tratată ca ceva monolitic. Fricile, reale sau imaginate, a elitelor politice şi militare, nu reprezintă viziunile tuturor ruşilor. Mulţi din ei au o atitudine pozitivă faţă de Occident şi sunt bucuroşi de a împărtăşi bogăţiile şi cultura sa bogată. Cum un diplomat a spus-o odată, ruşii sunt „la modul general prietenoşi lumii externe” şi, în gândurile lor private, sunt remarcabil de rezistenţi lapropaganda xenofobă.

În mare măsură, cei ce conduc Rusia, adesea par să creadă în retorica lor. În lumea Kremlinului — şi Angela Merkel, Cancelarul german, a ajuns să descopere aceasta cu greu — nu există o asemenea noţiune ca adevăr obiectiv. Realitatea este orice ce Moscova consideră confortabil şi convenient pentru Rusia. Nu există nimeni care ar putea contesta miturile şi distorsiunile prin a vorbi adevărul puterii reprezentate de Dl. Putin.

Regimul operează pe două planuri. Primul este încercarea publicului de a extinde puterea şi influenţa Rusiei, prin orice metode cum ar fi crearea unei alianţe cu Beijing-ul sau prin a face pe plac prietenilor săi flexibili, cum ar fi Dl. Orban. Al doilea cuprinde intervenţiile ce le dezminte — începând cu trimiterea „omuleţilor verzi” în Crimeea, întreruperea furnizărilor de gaz şi până la răpiri şi atacuri cibernetice asupra ţărilor baltice — ce sunt organizate cu scopul de a descurajaadversarii săi. Citindu-l pe diplomatul menţionat mai sus, aceste două seturi de acţiuni „se auto ajustează una cu alta când avem în vedere scopul, perioada şi efectul lor”. În acest proces, „tot ce e posibil va fi făcut pentru a asmuţi puterile occidentale împotriva unei alteia”. Marele premiu întotdeauna a fost ruperea Germaniei din alianţa transatlantică.

Mesajul clar lansat aici este că un mod paşnic permanent de a convieţui cu Occidentul este imposibil. Rusia trebuie pentru totdeauna să fie stăpână într-o lume unde marile puteri intră în competiţie, fiecare având sfera sa de influenţă. În acelaşi timp există limite în urmărirea ambiţiilor sale de către Moscova. Ea evită riscurile inutile şi este sensibilă când e vorba de logica utilizării forţei. Dacă un adversar va avea destulă forţă şi face clar pentru toţi că e gata să o utilizeze, Kremlinul va face un pas înapoi. În comparaţie cu Occidentul, Rusia este o forţă în depărtare şi cu mult mai slabă.

Până  astăzi, cititorii probabil au detectat ceva foarte familiar în toate acestea. Eu am preluat toate aceste idei şi citate, doar cu unele ajustări minore şi stilistice, din „telegrama lungă” devenită deja faimoasă trimisă către Departamentul de Stat SUA de către George Kennan în februarie 1946. Kennan, era diplomat american SUA la Moscova, a analizat şi clasificat motivele şi intenţiile sovieticilor care au fost factorul determinant al Americii pentru toată perioadă a războiului rece.

Noi nu suntem martorii unei repetiţii generale a unei confruntări particulare. Dl. Putin nu are la spatele său o ideologie globală care ar putea să o promoveze. Agresiunea recentă a Kremlinului acoperă cu o pelerină, într-o încercare oportunistă, un declin secular, dar aceasta nu îl face pe Dl. Putin mai puţin periculos în termen scurt şi mediu.

Kennan, abordarea căruia a fost adusă publicului ca politică de „izolare”, neinteresată în război. El a atenţionat însă asupra necesitatea evitării „confruntărilor ce implică prestigiul”. El a considerat izolarea în primul rând din punct de vedere politic şi economic. Mai târziu, el s-a opus admiterii ca membri NATO a fostelor ţări comuniste. Dar el a înţeles că viitorul Occidentului se bazează pe „coeziune, fermitate şi vigoare”. Aliaţii Moscovei din 1946 erau fatalismul şi indiferenţa Occidentului. Nimic nu s-a schimbat acum.

Dna. Merkel şi Preşedintele SUA, Barack Obama vorbesc despre o răbdare strategică. Uneori se pare că răbdarea poate substitui strategia. Este un truism să declarăm că Occidentul trebuie să găsească o cale de coexistenţă cu Rusia Dlui. Putin. Ceea e contează sunt regulile acestei coexistenţe. Kennan a întocmit un plan pentru confruntarea Uniunii Sovietice fără a începe un război. De acelaşi lucru este nevoie acum. Şi el începe cu o determinare strategică.

Sursa: Financial Times