Scăderea preţului petrolului. O revoluţie globală?

Cauzele scăderii preţului petrolului

Despre scăderea preţului petrolului, care s-a produs în a doua jumătate a anului trecut, s-a spus că a fost precum „un câine care nu a lătrat”, respectiv un fenomen care a evoluat tăcut şi care a surprins majoritatea specialiştilor din sectorul energetic. Atunci când „câinele a muşcat pe tăcute şi pe neaşteptate” s-a produs prăbuşirea preţului de la peste 100 de dolari pe baril în iunie 2014 la sub 50 de dolari, urmată de o uşoară redresare până spre 55 de dolari (aşa cum se vede şi în graficul nr. 1).

Înainte de prăbuşirea preţului, aproape toate prognozele referitoare la cotaţiile petrolului indicau cel puţin stagnarea, dacă nu aprecierea treptată a acestora, urmând logica generală a unei pieţe de mărfuri în care se tranzacţionează o resursă finită şi costisitor de extras, aşa cum este ţiţeiul.

În acest sens, analiza World Energy Outlook 2014, făcută de Agenţia Internaţională pentru Energie, lua în calcul 3 scenarii privind evoluţia preţului petrolului până în 2040. Toate mergeau pe ipoteza menţinerii preţului la peste 100 de dolari per baril până cel puţin în 2020, urmată fie de o apreciere, fie de o plafonare a acestuia. Nimic nu anunţa înjumătăţirea preţului produsă în ultimele nouă luni.

În buna tradiţie a „profeţiilor despre trecut”, după eşecul în estimarea evoluţiei preţului se încearcă acum identificarea unor explicaţii logice pentru scăderea acestuia.

Astfel, în ultimii ani, s-a produs o decuplare a creşterii economice de creşterea consumului general de energie, ca urmare a introducerii unor tehnologii mai performante, a îmbunătăţirilor în materie de eficienţă energetică şi a transformărilor structurale din economia globală, în care o pondere tot mai însemnată o au ramurile economice cu o intensitate energetică scăzută. În ultimii 15 ani, cererea mondială de petrol a crescut cu doar 1,4% anual, în condiţiile în care în aceeaşi perioadă preţul a urcat de la 10 dolari în 1998 la 150 de dolari per baril în 2008, apoi a scăzut la 30 de dolari, redresându-se şi stabilizându-se în perioada 2011-2014 la peste 100 de dolari per baril.

În acelaşi timp, în ultimul deceniu, Statele Unite în mod special au trecut printr-o adevărată revoluţie în sectorul extractiv datorită perfecţionării tehnologiei fracturării hidraulice, care a făcut posibilă exploatarea ţiţeiului şi gazelor de şist şi care a readus Statele Unite în postura de cel mai mare producător mondial de ţiţei şi gaze naturale. Producţia acestora, care s-a majorat doar în ultimul an cu peste 1 milion de barili (o rată de creştere uimitoare), la aproape 12 milioane de barili pe zi, şi a generat un dezechilibru între cerere şi ofertă pe piaţa mondială a petrolului.

Acest dezechilibru a fost amplificat şi de producţia suplimentară din exploatările de şisturi petroliere (oil sands) din Canada, de menţinerea producţiei Irakului în ciuda situaţiei dificile din ţara confruntată cu o insurgenţă islamistă şi de redresarea producţiei Libiei (aşa cum se vede din graficul nr. 4), mai rapid decât se aştepta, ceea ce a antrenat o scădere a cotaţiilor petrolului începând din vara anului trecut.

La acel moment exista o aşteptare puternică pentru o intervenţie a Organizaţiei Ţărilor Producătoare de Petrol (OPEC), prin micşorarea producţiei statelor membre (care acoperă peste 30% din producţia globală) şi stabilizarea preţului, cu atât mai mult cu cât mai toţi membrii OPEC depind de niveluri ridicate ale preţului petrolului pentru a-şi echilibra bugetele.

În ciuda insistenţelor unor membri precum Iran, Venezuela sau Algeria pentru diminuarea producţiei, OPEC nu a ajuns la un consens la reuniunea din 27 noiembrie 2014 de la Viena, în principal din cauza opoziţiei Arabiei Saudite şi a altor state din Golful Persic, care au insistat asupra necesităţii de a „lăsa forţele pieţei să lucreze”, declarând totodată că sunt pregătite şi pentru cotaţii ale petrolului mult mai scăzute, până chiar spre 20 de dolari per baril. Această poziţie a şocat investitorii şi a transformat tendinţa descendentă a pieţei într-o adevărată derută, care a împins cotaţiile petrolului până spre 40 de dolari per baril, nivel care nu mai fusese atins din 2009, de la apogeul crizei financiare globale.

Se pare că Arabia Saudită, care este un producător tampon semnificativ („swing producer”), ce-şi poate creşte sau diminua rapid producţia de ţiţei, urmăreşte câteva obiective prin această poziţie.

Saudiţii sunt conştienţi că atât ei, cât şi ceilalţi membri OPEC, au tot pierdut cota de piaţă la nivel global. Dacă în anii ‘70, peste 50% din producţia mondială de ţiţei era asigurată de membrii OPEC, în prezent organizaţia acoperă doar ceva mai mult de 30%. Acest lucru se datorează creşterii producţiei statelor din afara organizaţiei aşa cum sunt cele din fosta URSS, dar şi producătorilor din Marea Nordului sau Statele Unite şi Canada, mai ales în ultimii ani ca urmare exploziei producţiei de ţiţei şi gaze naturale de şist. Mulţi dintre aceşti competitori ai saudiţilor au însă costuri de producţie ridicate, cu tehnologie de extracţie (atât cea de şist, cât şi cea offshore de mare adâncime) costisitoare, în vreme ce ţările din Golf, cu o producţie convenţională, operează cu costuri scăzute, ceea ce înseamnă că exploatările acestora rămân profitabile şi la niveluri scăzute ale preţului. Se pare că saudiţii încearcă în acest fel să îşi elimine o parte din competitori şi să recâştige cota de piaţă.

S-ar părea că asistăm la un scenariu déjà-vu, un fel de „Amintiri despre viitor” – pentru că aceeaşi strategie a mai fost utilizată de Arabia Saudită şi la mijlocul anilor ‘80, atunci când petrolul se tranzacţiona la 24,5 dolari, iar saudiţii produceau 2,5 milioane de barili zilnic. Pentru a câştiga cotă de piaţă şi a-şi elimina concurenţii, Arabia Saudită a decis creşterea producţiei la 8,5 milioane de barili pe zi, ceea ce a împins preţul petrolului sub 10 dolari pe baril, cu consecinţele cunoscute pentru fosta Uniune Sovietică ce s-a văzut lipsită de principala sursa de venituri din exporturi, accelerând prăbuşirea lagărului comunist.

Nu trebuie ignorate nici eventualele mize geopolitice ale deciziei Arabiei Saudite. În doctrina de securitate saudită, statele care reprezintă cea mai mare ameninţare din punct de vedere strategic pentru Riyadh sunt Iranul şi Rusia, cu care Arabia Saudită a intrat în conflict deschis în Siria, acolo unde atât Teheranul, cât şi Moscova, au sprijinit regimul preşedintelui Bashar al Assad, în vreme ce saudiţii au finanţat atât opoziţia sunnită moderată, cât şi, pe canale neoficiale, grupările radicale sunnite.

Întâmplător sau nu, atât Rusia, cât şi Iranul sunt printre statele cele mai afectate de scăderea preţurilor petrolului, ambele având nevoie de cotaţii de peste 100 de dolari per baril ca să-şi echilibreze bugetele.

În plus, evoluţia preţului petrolului nu este dictată numai de tranzacţiile fizice cu petrol, care în prezent reprezintă doar o mică parte a pieţei, ci şi cele cu instrumente financiare derivate bazate pe preţul acestuia, cu volume de opt ori mai mari decât tranzacţiile fizice. Din momentul în care OPEC a decis să nu intervină pentru a stabiliza preţul, foarte mulţi jucători care aveau plasamente futures bazate pe preţul petrolului şi-au lichidat poziţiile pentru a-şi diminua pierderile, sau dimpotrivă, au mizat pe scăderea şi mai accentuată a cotaţiilor, ceea ce a accelerat prăbuşirea preţului.

Posibile scenarii privind evoluţia preţului petrolului

Orice estimare privind evoluţia preţului petrolului rămâne extrem de riscantă, piaţa fiind influenţată de foarte mulţi factori. În continuare persistă un grad mare de incertitudine. Potrivit unei analize recente publicată de FMI, majoritatea analiştilor sunt de părere că preţul barilului va fluctua între 48 şi 85 dolari în următorii câţiva ani, cu un grad de siguranţă de 68%, sau în intervalul 38-115 dolari, cu un grad de siguranţă de 95%. Intervale atât de largi de fluctuaţie a preţului reflectă o doză mare de incertitudine. De asemenea, cotaţiile futures arată o redresare lentă a preţului petrolului, acesta putând reveni la peste 70 de dolari per baril abia din 2019. Ar fi de menţionat faptul că la precedenta prăbuşire a preţului petrolului acesta a rămas scăzut aproape 15 ani.

Impactul scăderii preţului petrolului asupra economiei globale

Pe plan global, în esenţă, scăderea presupune un uriaş transfer de avuţie dinspre statele exportatoare de petrol către marii consumatori, în principal statele puternic industrializate, estimat de analişti la peste 1,5 trilioane de dolari anual, sau 2% din PIB-ul global. La un preţ al barilului de 115 dolari, valoarea totală anuală a producţiei de petrol era de 3,8 trilioane de dolari (luând în calcul o producţie medie zilnică de 90 de milioane de barili), în timp ce la un preţ de 55 de dolari valoarea producţiei însumează numai 1,8 trilioane de dolari.

Se estimează că în Statele Unite reducerea preţului galonului de benzină cu doar 1 dolar echivalează cu o reducere de taxe de ordinul a 100 de miliarde de dolari, ceea ce va antrena o creştere a consumului, dar şi o încredere sporită a consumatorilor în îmbunătăţirea perspectivelor economice. De asemenea, în Uniunea Europeană, costurile importurilor energetice s-ar putea diminua sub 400 de miliarde de dolari anual (de la peste 500 de miliarde de dolari în 2013, din care 75% pentru petrol).

Pe plan global, reducerea preţului ţiţeiului ar putea genera o creştere suplimentară de PIB de 0,3% până la 0,5% numai în acest an, unele state importatoare având beneficii chiar mai mari, îndeosebi cele în care atât taxele aplicate combustibililor, cât şi subvenţiile pentru sectorul energetic sunt mai mici. Economia americană, în ciuda faptului că Statele Unite sunt un mare producător de energie, ar putea avea o creştere suplimentară de până la 0,5% din PIB, mai mare decât statele europene, unde taxele pentru combustibili şi sectorul energetic sunt sensibil mai mari. Dar, chiar şi aşa, se estimează că economia UE va avea o creştere suplimentară de 0,3-0,4% ca urmare a scăderii preţului petrolului.

Alţi mari beneficiari vor fi China, Japonia, India sau Indonezia ale căror economii vor avea o creştere suplimentară de PIB de 0,5% până la 0,7%, mai ales dacă reuşesc să reformeze sistemul de subvenţii pentru sectorul energetic (cazurile Indiei şi Indoneziei).

În Europa Centrală şi de Est, de scăderea preţului cel mai mult vor beneficia marii importatori din regiune, îndeosebi Turcia şi Ucraina (pentru care importurile energetice reprezintă peste 10% din totalul importurilor). În Turcia, cheltuielile mai reduse cu importurile energetice vor reduce presiunea pe deficitul de cont curent (care în prezent este de peste 6% din PIB), ceea ce va reduce percepţia privind riscul suveran al ţării.

În România, importurile energetice reprezintă doar 2,3% din PIB (ca urmare a producţiei autohtone) şi, în consecinţă, impactul va fi mai redus. Se estimează că valoarea importurilor energetice va scădea cu 1,5 miliarde de dolari anual, adică aproximativ 0,8% din PIB.

Impactul economic al scăderii preţurilor petrolului va fi neuniform, avantajând în principal economiile industrializate care sunt mari importatori de petrol, în mod deosebit acelea care au şi un nivel scăzut al subvenţiilor pentru producţia de energie şi pentru consumatori.
În acelaşi timp, reducerea costurilor energetice va accelera tendinţa deflaţionistă din marile economii occidentale, îndeosebi în Zona Euro, lăsând mai mult spaţiu de manevră băncilor centrale pentru a adopta măsuri de stimulare a creşterii economice (aşa cum este relaxarea cantitativă).

Impactul asupra statelor exportatoare

În schimb, marii exportatori vor avea de suferit. Câtă vreme preţul petrolului a fost ridicat, statele exportatoare au beneficiat de venituri bugetare considerabile, pe care le-au putut utiliza pentru investiţii, finanţarea cheltuielilor sociale, subvenţionarea costurilor energiei pentru populaţie, şi eventual acumularea de rezerve valutare sub forma fondurilor suverane.
De asemenea, preţul ridicat al petrolului a justificat într-o oarecare măsură o politică intervenţionistă a guvernelor în sector în numele securităţii energetice. Astfel, guverne din întreaga lume subvenţionează costul energiei, inclusiv cel al celei regenerabile pentru a reduce consumul de hidrocarburi, dar şi producţia acestora.
„Anii în care preţul petrolului s-a menţinut la peste 100 de dolari pe baril au dus la apariţia unui anumit consens de la Beijing pentru mai mult intervenţionism economic (spre deosebire de Consensul de la Washington care însemna politici de privatizare, dereglementare şi liberalizare n.a.).”

Este clar că statele care au fonduri de rezervă dispun acum de o plasă de siguranţă care le permite să traverseze o perioadă cu venituri reduse. În această situaţie sunt Arabia Saudită şi statele din Golful Persic (cu excepţia Iranului şi Irak-ului), Norvegia şi Rusia (vezi graficul nr. 9).

În schimb, mari producători precum Venezuela, Nigeria, Angola sau Iran, care dispun de rezerve valutare mai mici, sunt mai expuşi riscului unei inflaţii ridicate, al devalorizării monedei naţionale, creşterii deficitelor şi eventual al intrării în incapacitate de plată.
De asemenea, mai vulnerabile sunt statele cu economii puţin diversificate, ale căror exporturi sunt reprezentate în mare parte din hidrocarburi, în vreme ce ţări precum Statele Unite, Canada, Norvegia sau emiratele din Golf (care au devenit între timp şi un hub comercial şi de servicii) vor avea mai puţin de suferit.

Aşa cum se vede din graficul nr. 10, cei mai afectaţi producători vor fi cei cu costuri de producţie mai ridicate – respectiv operatorii din şisturile petroliere canadiene, exploatările de petrol de şist nord-americane şi cele offshore de mare adâncime. În schimb, pentru producătorii din Orientul Mijlociu, care exploatează zăcăminte convenţionale onshore impactul va fi mai redus, pentru că aceştia au costuri de operare scăzute (media fiind de 29 de dolari per baril).

Arabia Saudită

Cel mai mare exportator mondial de petrol, Arabia Saudită, dispune de rezerve valutare de peste 700 de miliarde de dolari şi poate rezista unei perioade prelungite de preţuri scăzute ale petrolului. Prin urmare, analiştii nu se aşteaptă la o reducere a producţiei saudite pe termen scurt. Dimpotrivă, Riyadhul ar putea folosi această perioadă pentru a-şi creşte cota de piaţă, pentru a şubrezi competitorii din zona de petrol de şist din Statele Unite, dar şi pentru a disciplina alte state membre OPEC. De altfel, acest lucru a fost menţionat de către ministrul saudit al petrolului – Ali al-Naimi, care a precizat că scopul Arabiei Saudite este de a „împinge preţul petrolului atât de jos, încât metodele <ineficiente> de producţie să devină neprofitabile.”

În plus, saudiţii au încă proaspătă în minte experienţa de la sfârşitul anilor ’80, când în încercarea de a redresa preţul petrolului au redus producţia – fără însă ca acest lucru să aibă un impact semnificativ asupra cotaţiilor internaţionale ale barilului ( în vreme ce economia saudită a avut de suferit).

De altfel, aşa cum am mai spus, în perioadele în care preţul petrolului este scăzut, anumiţi producători încearcă să câştige cotă de piaţă, sporindu-şi producţia, ceea ce duce cotaţiile ţiţeiului şi mai jos. Unii analişti consideră că atât producţia de petrol a Arabiei Saudite, cât şi cea a OPEC, probabil că va creşte în 2015, ceea ce înseamnă că reechilibrarea pieţei se va produce exclusiv ca urmare a reducerii producţiei în ţările din afara OPEC, îndeosebi cea a companiilor nord-americane.

Rusia

Rusia, ale cărei exporturi energetice însumează 70% din totalul exporturilor şi aproximativ 50% din veniturile bugetare, pierde venituri de 2 miliarde de dolari la scăderea cu un singur dolar a preţului petrolului, în vreme ce are nevoie de o cotaţie de 105 dolari per baril pentru echilibrarea bugetului.

Potrivit prognozelor Băncii Mondiale, economia Rusiei s-ar putea contracta cu cel puţin 0,7% în acest an dacă preţul petrolului nu îşi revine, iar această scădere este potenţată şi de sancţiunile economice impuse Rusiei de Statele Unite şi Uniunea Europeană în urma implicării acesteia în conflictul din Ucraina.

Rusia dispune însă de rezerve valutare semnificative (estimate la peste 400 de miliarde de dolari) şi poate folosi şi devalorizarea rublei pentru a atenua impactul scăderii veniturilor din exporturile energetice (vezi detalii în graficul nr. 11), ţinând cont că cea mai mare parte a cheltuielilor bugetului sunt denominate în ruble, în vreme ce o parte consistentă a veniturilor sunt în dolari şi Euro. Bugetul Rusiei pentru 2015 este construit pe un curs de 37 de ruble pentru un dolar, iar preţul barilului la care se echilibrează bugetul este de 3700 de ruble (100 de dolari per baril). În prezent, cursul este de 57 de ruble la un dolar, cu peste 50% peste cel luat în calcul de buget, ceea ce îi permite Rusiei să-şi echilibreze bugetul şi la o cotaţie a barilului semnificativ mai redusă.

În schimb, această depreciere a rublei va afecta puternic companiile ruseşti îndatorate în valută.

Oficialii ruşi, prin vocea ministrului energiei Alexander Novak, au anunţat că nu-şi vor reduce producţia, din teama de a nu pierde cotă de piaţă în dauna altor mari exportatori. Iar pentru a face faţă situaţiei, se aşteaptă ca Moscova să încerce să reducă unele cheltuieli, cum sunt salariile personalului din administraţie şi cheltuielile cu protecţia socială. De asemenea, Rusia ar putea introduce restricţii la circulaţia capitalurilor, iar banca centrală ar putea menţine o rată de dobândă de politică monetară ridicată pentru a atenua deprecierea rublei (în prezent rata dobânzii de referinţă a băncii centrale este de 14% după ce în decembrie 2014, în perioada de vârf a deprecierii rublei, atinsese chiar şi 17%). Aceste dobânzi ridicate ar putea adânci însă recesiunea, pentru companii şi consumatori fiind mai dificil să se împrumute şi inhibându-se şi consumul.

Sursa: contributors.ro