Curtea Constituţională a adus trei argumente de bază care justifică abrogarea amendamentelor constituţionale. Primul, factorii de drept au violat procedura de modificare a Constituţiei în 2000. Al doilea: Curtea a constat că metoda de alegere a preşedintelui, după modificările aduse Constituţiei, necesită un prag ridicat de voturi în Parlament pentru a desemna un câştigător (61 de voturi din 101 de parlamentari)-lucru care ar putea crea în viitor un impas politic şi o creştere a probabilităţii de dizolvare a Parlamentului în cazul unor încercări nereuşite de alegere a preşedintelui. În al treilea rând, în căutarea legitimităţii externe, Curtea s-a referit la recomandările Comisiei de la Veneţia pentru Parlamentul Republicii Moldova, să modifice constituţia în scopul prevenirii unor impasuri politice pe viitor (deşi Comisia a recomandat reducerea pragului, nu schimbarea întregii proceduri).
Această decizie a reprezentat a o lovitură majoră pentru ordinea juridică şi politică din Republica Moldova. Anularea surprinzătoare a modificărilor din Constituţie făcute acum 16 ani pune la îndoială durabilitatea reglementărilor constituţionale care guvernează relaţia dintre executiv, legislativ şi judiciar. Se creează un precedent periculos, care face sistemul politic mai puţin previzibil şi care semnalează că jocurile politice se pot schimba la un moment dat. Mai important, decizia că Curtea Constituţională este gata să înlocuiască legiuitorul, atunci când nu există un consens politic în parlament pentru a îmbunătăţi constituţia. De aceea, în loc să fie percepută ca un arbitru imparţial între legislativ, executiv şi justiţie, Curtea Constituţională ajunge să fie un organ care serveşte interesele politice înguste.

O lovitură, trei ţinte la pământ

Perioada şi consecinţele politice ale deciziei de abrogare a amendamentelor par să confirme suspiciunile asupra independenţei Curţii Constituţionale. După toate acestea, decizia pare să îi convină actualei majorităţi parlamentare şi principalului dirijor – Partidul Democrat, care este condus din spate de cel mai mare magnat al Moldovei, Vladimir Plahotniuc. Decizia Curţii a avut trei ramificaţii principale: a calmat starea de spirit protestatar în rândul populaţiei, a exclus concurenţii incomozi din cursa prezidenţială din 2016 şi a divizat opoziţia politică.
În primul rând, cererea de verificare a reformelor constituţionale din 2000 a fost înaintată în noiembrie 2015, în timp ce decizia Curţii vine doar la trei săptămâni înainte ca mandatul preşedintelui în exerciţiu să expire. Anterior, Curţii îi lua cel puţin trei săptămâni să emite o hotărâre. De data aceasta, după mai mult de trei luni de deliberări, decizia a venit într-un moment favorabil majorităţii parlamentare întrucât opoziţia a promis proteste în masă şi blocarea clădirii Parlamentului imediat ce va începe procedura de alegere a preşedintelui.
Alegerea unui nou şef al statului în Parlament ar putea servi drept factor declanşator pentru o altă rundă de nelinişte populară, care ar ameninţă supravieţuirea coaliţiei de guvernare. Decizia Curţii nu numai că a anulat ceea ce a promis să fie un eveniment politic extrem de încărcat, dar a oferit ceva ce oamenii au cerut în stradă din 2015 - alegerea preşedintelui de către popor. Un sondaj de opinie din noiembrie 2015 arată ca 91% din populaţie susţine alegerea preşedintelui de către popor. Prin urmare, decizia a oferit un stimulent de diminuare a spiritului protestatar, cel puţin pe termen scurt, iar la rândul său, actuala guvernare câştigă timp pentru a-şi consolida puterea.

În al doilea rând, Curtea Constituţională a anulat procedura de alegere a preşedintelui, nu şi amendamentele privind cerinţele de vârstă pentru un candidat la preşedinţie. Instanţa a menţinut modificările din 2000 referitor la vârstă, prin care candidatul trebuie să aibă peste 40 de ani, lucru care scoate din cursa prezidenţială doi potenţiali candidaţi: Renato Usatîi şi Dorin Chirtoacă. Ambii au 37 de ani şi sunt primari de Bălţi şi, respectiv, Chişinău. Ei sunt politicieni carismatici care au o bază de putere stabilită în marile oraşe din Moldova. În sondajele de opinie ambii se bucură de un nivel relativ înalt de încredere publică - (Usatîi 37 la sută, Chirtoacă 30 la sută). Cu o imagine şifonată de o performanţă neconvingătoare la Chişinău, şansele lui Chirtoacă ca să fie preşedinţie nu sunt deloc mari. Cu toate acestea, el ar putea totuşi juca un rol influent în al doilea tur de scrutin, îndreptând alegătorii săi către unul dintre finalişti. În contrast, Usatîi (cu legături dubioase în Rusia), care are un discurs stil Donald Trump, are şanse foarte puternice în campania prezidenţială. Cu toate acestea, pentru că nu poate participa la alegeri, socialiştii şi PDM vor trebui să lupte din greu pentru a câştiga electoratul lui Usatîi.

În al treilea rând, decizia Curţii Constituţionale are un efect de dezbinare a opoziţiei. Anterior, partidele de stânga şi cele de dreapta, de opoziţie, (cu toate că astfel de categorii în Moldova sunt adesea artificiale), s-au unit pentru a protesta faţă de majoritatea parlamentară acuzând-o de corupţie şi de lipsă de interes în investigaţia imensei fraude din sectorul bancar. Ei au fost de acord să pună deoparte diviziunile tradiţionale de politică externă şi să se concentreze pe o agendă internă. Ei au renunţat la concurenţă şi au cooperat pe un obiectiv comun, şi anume de a provoca alegeri parlamentare anticipate. Reintroducerea votului direct nu numai îi deposedează de una dintre cererile lor populare (reintroducerea alegerilor prezidenţiale directe), care au fost anterior folosite pentru a mobiliza societatea, dar îi face din nou concurenţi. Aşa că unitatea lor de scurtă durată s-a năruit, în timp ce liderii opoziţiei îşi anunţă intenţiile de a candida la preşedinţie. Coaliţia de guvernământ a recâştigat iniţiativa, în timp ce guvernul său crenelat are mai mult spaţiu de manevră.

Apropiatele alegeri prezidenţiale

Potrivit legii, alegerile ar trebui să fie organizate în două luni de la expirarea mandatului preşedintelui în exerciţiu, care a fost la 23 martie. Cu toate acestea, data alegerilor prezidenţiale a fost stabilită pentru 30 octombrie, pentru ca Parlamentul să evalueze implicaţiile legislative ale hotărârii Curţii Constituţionale, să introducă în normele electorale modificările necesare şi să pună deoparte fonduri pentru alegeri care nu au fost prevăzute la începutul lui 2016. Ar putea trece mai multe luni pentru a introduce amendamente şi a face pregătirile necesare pentru alegerile prezidenţiale la nivel central şi regional. Candidaţii şi partidele politice vor avea nevoie, de asemenea, de timp pentru a organiza campanii electorale. Potrivit Constituţiei, preşedintele în exerciţiu va continua să-şi exercite mandatul până când următorul şef de stat va fi învestit.
Pentru PDM, care a anunţat ca va avea propriul candidat în alegeri, situaţia ideală ar fi să se încadreze în alegeri (ca fals) între Est şi Vest. Poziţionându-se în centru, ca forţă politică capabilă să menţină cu succes echilibrul dintre Est şi Vest, în turul doi PDM este posibil să fie favorizat faţă de candidatul perceput prorus (liderul PSRM, Igor Dodon). De aceea, alegerile s-ar putea reduce la nişte curate dezbateri geopolitice, în loc să se concentreze asupra provocărilor interne cu care se confruntă Moldova. Partidul Democrat ar putea folosi resurse administrative şi suportul clandestin al candidaţilor corupţi pentru a avansa spre rezultatul dorit.

A doua zi după alegeri

Şeful de stat ales în 2016 va avea un caracter popular legitim mai mare decât predecesorii aleşi în Parlament. Noul preşedinte va pretinde că a fost votat nu de 61 de deputaţi, ci de mii de cetăţeni obişnuiţi. În acelaşi timp, noul şef al statului se va bucura în continuare de competenţe limitate (în principal, în domeniul apărării şi al afacerilor externe) deoarece instanţa constituţională a inversat procedura de alegere a şefului statului, spre deosebire de instanţa Ucrainei, care a repus în funcţie puterile prezidenţiale în 2010.

Dacă unul dintre liderii opoziţiei, în special, de centru-dreapta, va fi câştigător (de exemplu Maia Sandu sau Andrei Năstase), convieţuirea conflictuală cu guvernul este foarte probabil. Ei (candidaţii de centru-dreapta) se vor înfăţişa ca un lider cu adevărat reformator. Bazându-se pe mandatul popular, el sau ea ar folosi puterea prezidenţială pentru a ataca coaliţia de guvernare pentru mimarea reformelor (adoptarea de jumătăţi de măsură sau introducerea unor prevederi care duc la slăbirea legilor reformiste adoptate de Parlament). În schimb, este, de asemenea probabil ca preşedintele se va baza pe Consiliul Suprem de Securitate (pe care îl prezidează), pentru a promova o agendă anticorupţie şi „dezoligarhizarea” ca parte a unei strategii de securitate naţională. Cu puteri limitate, dar utilizând pe deplin a legitimitatea populară, preşedintele ar putea pune în continuare presiune mai mare asupra guvernului. Acest lucru, la rândul său, ar putea motiva şi obliga coaliţia de guvernământ să implementeze reforme.

În cazul în care coaliţia de guvernământ câştigă cursa prezidenţială, Moldova va continua pe calea către un monopol al puterii politice şi economice impus de PDM. Guvernul va demisiona, probabil, doar pentru a face loc unui nou executiv susţinut de aceeaşi majoritate în Parlament, dar condus de liderul de facto al PD, Vlad Plahotniuc. Cu un şef de stat reprezentând coaliţia de guvernare, vor exista puţine obstacole pentru a asigura nominalizarea lui Plahotniuc la funcţia de prim-ministru, refuzată la începutul lui ianuarie 2016 de către preşedintele în exerciţiu pentru lipsă de integritate. Această dezvoltare va consolida caracterul patrimonial al regimului politic din Republica Moldova. Va ucide, de asemenea şi orice şanse de implementare a reformelor legate de Acordul de Asociere, de teama că aceste reforme vor distruge reţeaua mafiotică care stă la baza regimului oligarhic.

Articol publicat de Stanislav Secrieru pentru European Council of Foreign Relations

Citeşte articolul original aici.