Faţă de anii din urmă, când nimic nu putea tulbura dulcea amorţeală a trecerii dinspre Crăciunul ”pe nou” înspre cel ”pe vechi”, 2016 a sosit la Chişinău în mare agitaţie. Dacă de obicei până pe 15 ianuarie singurul zgomot care se mai auzea era acela al paharelor şi al furculiţelor, de data aceasta regula nu s-a mai respectat: pe 4 ianuarie cabinetul potenţialului Premier Sturza s-a prezentat în Parlament pentru audieri şi obţinerea votului de încredere.
Nominalizarea de către Preşedintele Timofti a domnului Sturza pentru rolul de Premier al Republicii Moldova a stârnit multe frisoane şi indigestii, mai ales în tabăra maleficului oligarh Plahotniuc (un fel de Dan Voiculescu de Chişinău, dar cu mai multă expertiză dinspre Kremlin) care nu făcuse nici un secret din faptul că aspira la această funcţie supremă. Regia era pregătită de ceva vreme în urmă, saga încoronării absolute a oligarhului începând cu episodul scoaterii din scenă a ultimei piedici împotriva acaparării totale a Republicii Moldova de către un grup de interese mafiot, ”susceptibil de a fi controlat de la Moscova”, după cum s-a exprimat fostul Preşedinte, domnul Traian Băsescu. Arestarea fulgerătoare a lui Vlad Filat, liderul Liberal-Democraţilor moldoveni, a fost urmată imediat de celebrul vot comun al ”democraţilor” lui Plahotniuc, împreună cu socialiştii lui Dodon şi comuniştii lui Voronin prin care a fost demis ultimul (?) guvern pro-european de la Chişinău, iar Moldova a fost aruncată pe muchia alegerilor anticipate.
Într-o primă etapă, însă, strategia lui Plahotniuc a dat un mare rateu, Preşedintele Timofti neacceptând să îl nominalizeze pe maleficul personaj pentru responsabilitatea de a fi Premier al Republicii Moldova. În ciuda presiunii mediatice a trustului de presă gestionat de către oligarh (nu vi se pare cunoscut scenariul?), dar şi sub şantajul cu mai multe dosare penale instrumentate de către Procuratură (instituţie aflată, şi ea, în buzunarul de la spate al lui Plahotniuc), Preşedintele Timofti a dat dovadă de curaj şi responsabilitate, transformându-se, astfel, în simbolul luptei împotriva oligarhizării Republicii Moldova. Drept pentru care iată-ne ajunşi în celebra zi de 4 ianuarie 2016 când Sturza şi potenţialul său cabinet vin în Parlament pentru a solicita votul de încredere, chiar dacă şansele erau infime în faţa dizgraţioasei şi numeroasei coaliţii ”democrato”-socialisto-comuniste. Cum politica din Moldova este mai degrabă plină de surprize decât de raţiune sau certitudini, pe 4 ianuarie am văzut un nou truc scos de sub rubaşca plahotniuciană: închipuiţi-vă cum ar fi fost dacă Vechiul Testament ne povestea că Goliat ar fi fugit şi s-ar fi ascuns pentru că îi era teamă să lupte cu David. Ei bine, la Chişinău acest lucru s-a putut şi, prin urmare, ”curajosul” Plahotniuc şi-a îndesat în borsetă coaliţia de 54 de deputaţi pe care îi păstoreşte din totalul de 101 (aceeaşi celebră triadă ”democrato”-socialisto-comunistă plus câţiva liberali de-ai domnului Ghimpu) şi nu s-au prezentat la vot. Cel mai uşor mod de a reduce pe cineva la tăcere, în accepţiunea lui Plahotniuc şi a supuşilor săi, ar fi să nu îi dai dreptul să vorbească, nu? Drept pentru care, în lipsa cvorumului din Parlament, potenţialul cabinet pro-european Sturza a trebuit să meargă acasă fără ca măcar să-şi fi prezentat în faţa societăţii proiectele pentru europenizarea Republicii Moldova.
Fostul Preşedinte, domnul Traian Băsescu, a fost primul demnitar care a avut o atitudine publică în faţa acestei strategii prin care Plahotniuc vrea să îşi îndese toată Republica Moldova în seif şi a atras public atenţia asupra pericolului de a nu ne trezi la graniţele României cu un potenţial guvern controlat de la Moscova. Marian Lupu, liderul din vitrină al ”democraţilor” lui Plahotniuc, nu a scăpat ocazia de a arăta cât îl duce mintea, acuzându-l pe Preşedintele Băsescu de ”amestec în treburile interne ale statului moldovenesc” cu aceeaşi obrăznicie cu care acuza în aprilie 2009 România de organizarea unei lovituri de stat la Chişinău (e drept, pe vremea aceea domnul Lupu era fidel doctrinei comunisto-moldoveneşti, fiind lacheul lui Voronin). Numai că, spre ghinionul lui Lupu, gluma s-a îngroşat: au urmat declaraţiile tranşante ale domnilor James D. Pettit (Ambasadorul SUA în R. Moldova) şi Pirkka Tapiola (şeful delegaţiei Uniunii Europene în R. Moldova) atrăgând atenţia, de asemenea, asupra pericolului capturării Republicii Moldova de către un grup de interese, iar curajul şi obrăznicia brusc l-au părăsit pe liderul ”democrat”, acesta evitând să mai răspundă la fel de grobian şi acestor diplomaţi.
În sport există două principii esenţiale: să ştii să pierzi cu demnitate şi, mai important, să dai dovadă de nobleţe atunci când câştigi. Ceea ce nu poate, probabil, să înţeleagă domnul Plahotniuc este că degeaba obţii victorii, cu sau fără arbitri, pe teren sau în culise. Dacă nu ştii să gestionezi maniera în care te comporţi după orice câştig de etapă, nimeni din tribune nu te va susţine. Niciodată. Şi lecţia aceasta ar fi putut să o înveţe măcar de la partenerii săi social-democraţi din România, Năstase, Geoană sau Victor Viorel Ponta.