Joi, 7 ianuarie 2016… Se împlinește astăzi un an de la masacrul de la Charlie Hebdo, incident atroce care părea că va modifica definitiv paradigma culturală a Europei, dar care nu a arătat de fapt decât că în societatea deschisă și tolerantă simbolizată de Franța țesutul social continuă să funcționeze și după un atac atât de brutal și frontal.
„Charlie Hebdo” este o revistă unică prin independența sa totală și se înscrie într-o lungă tradiție franceză a ireverenței, care urcă până la Rabelais și farsele Renașterii.
E un săptămânal satiric și politic în tradiția libertății declanșată de primăvara franceză a anului 1968. A apărut mai întâi sub numele Hara-Kiri, printre fondatori aflându-se scriitorul și desenatorul, astăzi decedat, Cavanna, dar și artistul Roland Topor și câțiva din cei asasinați analul trecut, precum Wolinski sau Cabu.
Revista a avut o istorie foarte agitată, fiind chiar interzisă în 1970, la moartea generalului de Gaulle, pentru o glumă de pe prima pagină despre răposatul președinte.
In dimineața de 7 ianuarie 2015, în timpul ședinței de redacție, sediul din Paris al săptămânalului satiric a fost atacat de doi cetățeni francezi, frați de origine magrebină, care au asasinat 12 persoane, printre nouă din cei mai importanți desenatori și ziariști. Teroriștii au fost urmăriți și uciși după două zile de către forțele speciale ale poliției.
In mod surprinzător, Charlie Hebdo și-a găsit dușmani chiar în interiorul acestei societăți deschise pe care jurnaliștii și umoriștii o apără.
In loc de empatie cu victimele de la Charlie Hebdo, mulți s-au discalificat moral, inclusiv docți comentatori din România, criticând morții și făcându-se complicii unei abominabile crime împotriva spiritului pe care ei pretind că îl reprezintă.
Intelectualitatea română s-a arătat lașă, habotnică, defetistă, lipsită de umor. Generațiile mai tinere au comentat absurd despre o libertate a presei și a spiritului pe care nu o cunosc, sugerând că ziariștii de la Charlie Hebdo trebuiau „să nu se bage”, „să tacă”, sau că „au exagerat”.
Am putut chiar citi stupefiați un text în care Andrei Pleșu cerea public instaurarea cenzurii și încredințarea ei unor „specialiști”. De parcă provocarea grosolană ar fi fost esența umorului de la Charlie. In realitate, Charlie nu face nici provocare și nici nu e un cuib de islamofobi.
Charlie Hebdo nu publică acele caricaturi pentru că ar avea ceva în particular împotriva islamului. Ele sunt o moștenire a laicității franceze, a unei atitudini care pune toate religiile în același coș.
Tributul caricaturiștilor în memoria victimelor de la „Charlie Hebdo”
De aceea unii au putut, la un moment dat, să calculeze procente despre cât de multe caricaturi și texte publică Charlie Hebdo despre creștini și evrei și câte despre musulmani.
In privința pretinselor atacuri la religie, așadar, trebuie insistat că în cazul precis al Franței e necesar să se țină cont de diferența de paradigmă culturală, de faptul că Franța republicană și laică separă cu totul religia de stat, religia fiind o chestiune exclusiv privată, în vreme ce Anglia, de pildă, încă mai există un articol de lege ambiguu care interzice blasfemia.
Apoi, Charlie Hebdo nu rîde exclusiv de Islam, ci de toate religiile. Ba nici măcar nu rîde de Islam, ci de derivele instituționale, de corupție și ipocrizie, de extremismul fanaticilor din Irak sau Afganistan.
In egală măsură, Charlie râde însă și de extremiștii evrei din teritoriile ocupate în Israel, după cum are ca țintă frecventă creștinismul și instituțiile sale… ce altceva făceau Rabelais sau Voltaire?
In 2006, Charlie Hebdo a publicat caricaturile cu Mahomed din ziarul danez Jyllands-Posten, cele care au stârnit proteste în toate țările musulmane. Dați în judecată de organizațiile musulmanilor din Franța, ziariștii de la Charlie au câștigat procesul, în numele libertății de exprimare.
Au fost apoi atacați deja cu cocktailuri molotov in 2011, când birourile redacției au ars. Anul trecut, ziariștii beneficiau (ca și astăzi) de protecția poliției, însă în timpul sărbătorilor aceasta devenise foarte laxistă.
Cea mai mare eroare morală, culturală, strategică, socială etc. ar fi fost ca Charlie Hebdo să închidă după atentate de anul trecut… arătându-le asasinilor că pot câștiga în felul ăsta. Lucrând sub șoc, cu cei mai buni dintre ei deja îngropați, punându-l pe Mahomed care plânge pe coperta numărului următor și anunțând că iartă, ei au dat o teribilă lovitură morală fanaticilor și asasinilor. Dumnezeu ucide – Charlie iartă.
