Pe urmele lui Ianukovici?

Declaraţiile din vara trecută ale preşedintelui N. Timofti şi premierului de atunci, Iu. Leancă, prin care cei doi ne asugurau că la Summitul Parteneriatului Estic de la Riga Chişinăul va depune cererea de ţară-candidat la aderare pentru UE nu mai sunt valabile?

Summitul Parteneriatului Estic de la Riga (mai 2015) – deşi în jurul acestui subiect discuţiile continuă, nu va mai fi pentru R. Moldova ceea ce a fost Vilniusul-2013. Chişinăul a cedat. Nu stim când anume s-a întâmplat, dar din declaraţiile episodice care s-au făcut, periodic, după alegerile parlamentare din 30 noiembrie, ba de PDM, ba de PLDM, trenul R. Moldova-UE pare să fi fost trecut, cu mare avans de timp, pe linie de rezervă. După un mare pas înainte, Chişinăul riscă să facă alţi doi înapoi sau, în cel mai bun caz, să bată pasul pe loc. La Vilnius, în 2013, pe 29 noiembrie, R. Moldova parafa Acordul de Asociere şi de Liber Schimb cu UE. Eram în topul Parteneriatului Estic, „povestea de succes” a acestui Parteneriat. A fost evenimentul pe care mai mulţi analişti politici la Chişinău l-au egalat, ca semnificaţie politică şi istorică, cu adoptarea Declaraţiei de Independenţă. Eram la primus pas al unui mare vis, care, după mai mulţi ani de frământări şi disperări, în sfârşit se împlinea şi după care a urmat şi pasul al doilea: semnarea acestui Acord la Bruxelles, pe 27 iunie 2014. După al doilea, pe 2 iulie 2014 s-a făcut al 3-lea (ratificarea Acordului în Parlamentul de la Chişinău), pe 13 noiembrie, acelaşi an – al 4-lea pas (aceeaşi procedură de ratificare, dar în Parlamentul European), din aprilie R. Moldova primeşte liber la vize pentru UE (al 5-lea pas), iar din septembrie (şi cel de-al 6-lea) s-a dat verde şi importurilor moldoveneşti pe piaţa europeană. A fost un an cu o dinamică extrem de strânsă şi coerentă pe direcţia apropierii de UE. Eforturile au fost enorme, dar şi presiunile externe, la fel. Să nu uităm că, din martie 2014, Rusia a intrat cu trupe militare în Ucraina, iar din toamnă a intrat în război, ce-i drept unul comercial, şi cu R. Moldova – războaie pe care Moscova nu le-a anulat nici până azi. Şi într-un caz, şi în altul, „vina” R. Moldova şi a Ucrainei, afişată de mai mulţi emisari ruşi, a fost ”apropierea de UE”.

În plan politic, dar şi istoric, Parteneriatul Estic de la Vilnius a pus începutul unei noi cronologii în relaţiile R. Moldova, atât cu Vestul, cât şi cu Estul. Vilniusul a fost proba de foc, pe care, spre deosebire de Ucraina, R. Moldova a trecut-o cu brio, inclusiv tot ceea ce a urmat şi după Vilnius, chiar dacă, după semnarea şi ratificarea Acordului, oficialii noştri s-au culcat pe ”laurii de la Vilnius” şi au uitat (ori şi-au dorit să uite) că Acordul mai trebuie şi implementat. În acest sens, Chişinăul s-a ales cu o notă proastă „la purtare” din partea UE, fiind declarat un ”repetent” de nota 2. Faptul este cu atât mai regretabil, cu cât aşteptările pentru acest an erau în continuare mari. Se aştepta că R. Moldova va avansa în continuare, şi după cei ”6 paşi” pro-UE, făcuţi deja, va urma şi un al 7-lea. E vorba de Summitul Parteneriatului Estic de la Riga din 21-22 mai, curent, considerat în anumite medii politice drept o a doua „probă de foc” pentru R. Moldova, după Vilnius-2013, şi la care Chişinăul avea intenţia să depună cererea de ţară-candidat la UE. Cel puţin asta declaraseră public, în vara anului trecut, preşedintele N. Timofti şi premierul de atunci, Iu. Leancă. Speranţele că va fi depusă cererea au mai fost valabile până săptămâna trecută, când ministrul de Externe, Natalia Gherman, a anunţat într-o conferinţă de presă comună cu omologul său leton, Edgars Rinkevics (Letonia fiind gazda summitului din 21-22 mai), că Republica Moldova nu va depune cererea de candidat la aderare pentru UE.

Deşi toate explicaţiile dnei Gherman au fost destul de diplomatice, ele nu au putut schimba esenţa problemei. Chişinăul a ratat (dacă, cumva, nu se răzgândeşte până pe 21 mai) o şansă în plus pentru apropierea sa de Europa. Faptul că guvernul vrea să se concentreze prioritar, aşa după cum zice dna ministru, pe „pregătirea negocierilor de aderare a R. Moldova la UE” nu explică refuzul Chişinăului de a depune la Riga cererea de ţară-candidat la aderare. Da, cererea de ţară-candidat este una intermediară, dar, oricum, inevitabilă în parcurgerea procesului de aderare. Mai devreme sau mai târziu, R. Moldova va trebui să treacă această ”etapă pregătitoare”, iată de ce încercarea dnei ministru de a salva situaţia, cu argumentele pe care le invocă, nu este una plauzibilă. Refuzul pentru Riga seamănă mai degrabă a evadare camuflată. Chişinăul riscă să calce pe urmele lui Ianukovici. Dacă e să ne amintim de summitul de la Vilnius, liderul ucrainean de atunci a procedat cam de aceeaşi manieră. A purtat cu vorba cancelariile europene că Ucraina va semna Acordul de Asociere (ca să nu i se taie finanţările), ca în ultima lună să întoarcă oiştea şi să declare cu totul altceva. S-ar putea ca Chişinăul (din aceleaşi considerente, evident) să fi declarat vara trecută că în mai semnează la Riga cererea de candidat la aderare, ca ajungând în primăvară (2015) să declare (ce-i drept, cu două luni mai devreme) că nu mai e cazul să semnăm documente şi că e mult mai bine să purtăm negocieri. Nu punem la îndoială că e mai bine. Documentele obligă, negocierile nu. În schimb, negocierile sunt şi profitabile, în cazul UE. Negociezi, faci promisiuni, dai speranţe, iar în schimb – vrei ”porţie”. Şi, în felul acesta, poţi negocia la nesfârşit, aşa după cum a negociat, în gol, V. Voronin, până în 2009, profitând de tot sprijinul şi înţelegerea Occidentului.

Cazul legat de Riga şi decizia Chişinăului de a face pe niznaiul nu e de ieri-de alaltăieri. Era clar că noua guvernare va pune la bătaie integrarea europeană imediat după terminarea alegerilor. „Săpatul” în liberali (iar mai târziu şi gestul sexomanic al lui Lupu în Parlament la adresa liberalilor), deturnarea de către PDM a înţelegerilor de la Aeroportul Chişinău cu solia partidelor frăţeşti din Parlamentul UE (care presupunea şi angajarea liberalilor la guvernare), respingerea categorică de către PDM a unei guvernări tripartite: PLDM-PDM şi PL, crearea alianţei neformale de guvernare cu comuniştii şi sacrificarea lui Leancă sunt doar câteva probe care te duc la gândul că noii coaliţii de guvernare integrarea europeană îi este ”în silă”. Ce ar fi să urmeze? Un nou proiect politic. Dar nu partid, ci o nouă mişcare de genul celei de eliberare naţională de la sfârşitul anilor `80. Există şi o alternativă: unirea cu România.