Copilăria grea...

„Când aveam vreo șase sau șapte ani, mama a plecat pentru prima dată în Italia. Nu mai țin minte exact, dar știu că încercat să plece de mai multe ori. Cred că de trei sau patru ori, și de fiecare dată trebuia să strângă mulți bani, cum era pe vremuri.

În acea perioadă, mătușa mea se căsătorise, și toată familia era adunată la masă. Probabil că nimeni nu și-a dat seama, dar cineva a spus că, dacă o mai prind pe Liuda și de data asta, cu siguranță o vor închide.

Eu, copil fiind, când am auzit asta, am ieșit afară și am izbucnit în plâns. În mintea mea, îmi spuneam: „Doamne, cum să nu-mi mai văd mama?” Eram convinsă că, dacă ar fi fost prinsă, nu aș mai fi putut să o văd niciodată. Dar, probabil, bunul Dumnezeu mi-a auzit rugăciunile, pentru că eu știam că mama nu pleca de bine. Pleca, așa cum pleacă mulți oameni în străinătate, ca să câștige bani.

Acela a fost momentul care m-a marcat cel mai mult. După ce a ajuns în Italia, mama îmi trimitea hăinuțe foarte mici, pentru că ea credea că eu nu crescusem. Și, cum pe atunci nu existau telefoane ca acum, comunicam greu. Țin minte că mi-a trimis un telefon foarte simplu, și vorbeam doar puțin, cât ne permiteau banii. Deși exista Skype, eu nu aveam calculator, așa că mergeam la cineva ca să ne mai vedem din când în când. Ne-am revăzut după 11 ani. Practic, nu ne văzusem deloc în tot acest timp”, a povestit tânărul.

„Am fost refuzat de trei ori la Colegiul „Ștefan Neaga””

„După ce am terminat școala generală, bunica mea a fost cea care s-a interesat între timp ce acte erau necesare pentru admiterea la Ștefan Neaga. Am mers împreună acolo, am susținut un examen și am luat nota 2 pe linie. La final, mi-au spus pur și simplu: „Bine, ai ceva talent pentru muzică, dar nu ești pentru noi. Pleacă acasă.”

Țin minte că, în acel moment, am văzut cât de tristă era bunica mea. Ea credea că sunt „cel mai tare din parcare”, cum s-ar spune. Am simțit că o durea faptul că nu am reușit. La examen trebuia să cântăm un program prestabilit – o doină, un cântec liric, ceva de genul. Am cântat tot pachetul pe care îl cereau ei, dar probabil nu era momentul meu. Nu vreau să dau vina pe nimeni, dar realitatea e că încercările mele au eșuat timp de trei ani la rând. Pur și simplu, nu reușeam, nu știu de ce.

După ce am văzut că nu reușesc la Ștefan Neaga, am decis să fac un an de operator calculator. Am zis să văd și eu cum e viața la Chișinău. Stăteam cu niște prieteni în zona Muncești. Și, când mergeam spre școală, care era prin Buiucani, mă urcam în microbuz sau troleibuz și coboram la fiecare stație ca să întreb dacă acel mijloc de transport merge unde trebuie. Atât de atașat eram de fusta bunicii! Îmi era foarte frică de oameni și de oraș.

Începuturile au fost foarte grele în Chișinău. Dar și la școala aceea unde am învățat, la fel cântam. Țin minte că directorul spunea: „Doamne, Dumnezeule, ce cauți aici, băiete? Tu trebuie să faci muzică!” Mă bucur că acolo am reușit din prima. Simțeam o mândrie aparte când vedeam că m-au acceptat imediat”, a mărturisit acesta.

Tânărul spune că niște muzicanți l-au observat și au început să îl ia cu ei la evenimente pentru a cânta. Totuși, banii pe care îi câștiga erau prea puțini. De aceea, a decis să plece în Franța.

Plecarea la Paris

„Drumul spre Paris a fost greu. Am plâns tot timpul, pentru că nu știam unde mă duc și ce voi face. Îți dai seama, un muzicant pleca să muncească în construcții. Nu știam nimic – nici măcar limba franceză.

Când am ajuns acolo, am văzut adevăratele greutăți ale vieții. Atunci a început, aș putea spune, calvarul meu. Între timp, a apărut o neînțelegere la muncă între mine și vărul meu, iar din cauza asta am rămas cu toții fără serviciu. Eram patru oameni fără muncă, locuind într-o cameră de 6-7 metri pătrați. Dormeam pe un pat de scândură.

Nu am reușit să-mi găsesc de muncă timp de vreo trei luni. Nu lucram deloc. Neavând un loc de muncă, îți dai seama că nu aveam nici ce să mănânc. Banii se terminaseră și mi-era atât de rușine să-i spun mamei mele. Îi ziceam că totul e bine, că mă descurc. Mi-era rușine și față de tata să recunosc prin ce treceam.

Casa în care locuiam era lângă un cimitir. Parcă retrăiesc acele momente… În fiecare zi mergeam pe acolo, făceam cercuri și îmi plângeam de milă. Țin minte că mă suna bunica mea, parcă simțea… Doamne, simțea că ceva nu e în regulă. Și, doar auzindu-i glasul, izbucneam în plâns.

Am avut momente în care… Doamne, deși sunt foarte credincios și cred cu tărie în Puterea Divină, am fost aproape să renunț la viața mea. Voiam să-mi iau zilele, nu știu de ce… Simțeam că merg pe un drum întunecat, fără ieșire. Nu vedeam luminița de la capătul tunelului. Stăteam pe loc, nu făceam nimic, nu reușeam să-mi găsesc de muncă. Pe lângă asta, mai aveam și datorii.

Îmi amintesc cum mergeam singur pe stradă, fără țintă, pierdut, pentru că nu știam unde să mă duc și ce să fac. Nu aveam bani nici măcar pentru o cafea sau o bucată de pâine. Și atunci, țin minte, m-am așezat pe o bancă și mi-au venit toate gândurile astea negre: Doamne, ce să fac? Unde să mă duc?

Totuși, în timp Ionel și-a găsit de lucru la niște moldoveni, care i-au „tras țeapă”, zice el, întrucât nu i-au plătit salariul.

Cum a ajuns la Românii au talent

Reprezentații concursului îl căutau de mai mulți ani pe Ionel.

„Cred că vreo cinci ani la rând au încercat să dea de mine. O fată super mișto, o moldoveancă, care lucrează pentru Românii au talent, mă suna mereu și îmi spunea: „Hai, vino! Hai, vino”.

Țin minte că, la un moment dat, chiar mi-a rezervat locul. Am zis că da, vin. Dar în ziua aceea, în loc să merg la preselecții, am plecat în Franța, la Paris. Ea mi-a spus că nu fac bine, că nu e în regulă ce fac.

Apoi, m-a mai sunat încă o dată. Și de data asta, am mers. M-am bucurat tare mult când am primit din nou oferta. Dar mi-a zis clar: „Dacă nici în sezonul ăsta nu vii, du-te dracului!”

Atunci mi-am luat inima în dinți și m-am gândit: Doamne, ce pot să fac cel mai bine? Știam că pot cânta muzică clasică, dar nu credeam că o să reușesc, pentru că nu mai cântasem de mult. Doar în Franța mai încercasem puțin.

Și atunci, într-o zi, am rămas singur acasă și am început să cânt, să urlu de nebun. Toată mahalaua cred că m-a auzit.

Apoi, am plecat la preselecții. Țin minte că era 13 septembrie. Erau foarte mulți oameni, foarte mulți moldoveni. De români, nici nu mai zic. În ziua aceea, doar eu și încă o fată am trecut mai departe.

Nu credeam că o să reușesc, pentru că erau foarte mulți participanți, și pe muzică clasică, și pe muzică populară. Dar cred că așa a vrut bunul Dumnezeu.

Preselecțiile sunt foarte complicate, sunt foarte mulți oameni și foarte multe numere artistice. Țin minte că am așteptat câteva ore bune. Am stat de vorbă cu niște moldoveni de-ai noștri, ne-am împrietenit. Bineînțeles, emoțiile erau uriașe. Tremuram, dar nu neapărat de bucurie, ci de incertitudine, pentru că nu știi niciodată ce va urma.

Când am ieșit de la preselecții, coboram scările convins că nu am trecut mai departe. Nu știu de ce, dar mi se părea că nu am transmis suficient”, mărturisește interpretul.

Tânărul a trecut de această etapă, însă refuzase să semneze cu producția, întrucât voia să se întoarcă în Franța, la muncă.

În cele din urmă, mai multe persoane l-au convins și acesta a semnat contractul. 

„Și mă bucur enorm că am făcut acest pas. Uite pe ce drum frumos m-a pus bunul Dumnezeu! Oamenii au rezonat extraordinar cu mine.

Preselecția a avut loc în septembrie 2024. După ce am trecut castingul, am plecat din nou la muncă. Eu, în loc să mă pregătesc, să fac ore de canto, am zis: „Dacă am reușit aici, o să reușesc și mai departe”.

Așa că am găsit din nou de muncă, împreună cu moșul meu, și ne-am întors la treabă în Franța.

Într-o zi, m-au sunat direct din Paris: „Unde ești?”.

Ei credeau că sunt acasă, că mă pregătesc. Dar eu eram pe șantier, muncind. Mi-am luat imediat bilet de avion și am plecat la audiții.

Mare mi-a fost mirarea și bucuria când am avut un moment absolut minunat pe scenă! După ce am cântat, a venit Cătălin Măruță la mine și  m-a îmbrățișat prietenește. Apoi, m-a luat de mână și m-a dus la Andra, care era acolo, pregătindu-se să facă poze”, a dezvăluit Ionel.

„Ionel, uită-te te rog înainte”

„Acum, în ceea ce privește Golden Buzz-ul, Pavel Bartoș și Smiley mi-au spus: „Ionel, te rog, uită-te înainte”.

Eu mă uitasem la emisiunea asta înainte, dar nu știam că ei pot apăsa butonul Golden Buzz din culise. Credeam că fac mișto de mine. Mă uitam la Andra, mă uitam la toți jurații, dar nu vedeam nicio mișcare.

Și atunci, dintr-odată, când am văzut că începe să cadă aurul acela din pod… Doamne! A fost un val de emoții incredibile! Într-o secundă, pe retina ochilor mei mi-am văzut toată viața. Atunci am realizat: Uite, am reușit!

Văzusem reacția publicului, simțisem că oamenii au rezonat cu ceea ce am făcut, dar credeam că voi primi 3-4 de „DA”, maxim. Pentru că, în sezonul acesta, jurații sunt mai exigenți, nu știu de ce, dar chiar sunt mai duri. Au fost mulți oameni talentați care, din păcate, au primit doar 2-3 de „DA” și nu au trecut mai departe.

Așa că, atunci când am văzut că mi se întâmplă mie această bucurie… Dumnezeule! Țin minte că, imediat după, am dat un interviu, dar eram atât de emoționat, încât nu mai știam ce să spun.

Când am ieșit afară, mi-au dat lacrimile. Îi mulțumeam bunului Dumnezeu”, a povestit artistul.

Urmărește întreaga poveste a lui Ionel Cozer mai jos:

---