Adolescența e cunoscută pentru numeroasele sale dileme existențiale: „De ce exist?”, „Este vreo putere mai mare decât omul?”, „Eu îmi fac alegerile?”, „Ce urmează după moarte?”. Toate aceste întrebări macină fiecare generație de noi Homo sapiens. Însă, odată ce grecii antici au adus în cultura occidentală filosofia, umanitatea a încercat să definească, să-și explice și să descoase conceptele ce formează civilizația.
Sunt Mihai Țurcanu, elev în clasa a XI-a, și am discutat cu cinci tineri din clasele a XI-a și a XII-a de la Liceul „Spiru Haret” despre dilemele lor filosofice. Dacă la finalizarea lecturii acestui articol vei simți că adaugi una, două sau chiar cinci noi bătăi de cap, m-am gândit la o soluție: atât eu, cât și colegii mei îți vom recomanda câteva lecturi care ne-au ajutat să explorăm aceste subiecte. De la început, țin să menționez: aceste teme sunt complexe. Nu doresc să „răspund” la întrebări și nici măcar să le prezint în mod academic (așa cum s-ar cuveni, de fapt). Mai mult, vreau să fac o prezentare generală și să evidențiez experiența subiectivă a acestor tineri și lecturile lor proprii.
Viața după moarte
În cartea „Heidegger și un hipopotam intră pe porțile raiului”, de Thomas Cathcart și Daniel Klein, o lucrare unde filosofia despre moarte e pusă pagină la pagină cu bancurile a doi prieteni ce au absolvit Filosofie la Harvard College, se spune că: „Negarea morții este strategia de supraviețuire a civilizației!”. Nu e de mirare că Cezara Cociorvă, elevă în clasa a XI-a, profil umanist, se întreabă: „Moartea e chiar moarte?”.
Ea povestește că, în „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Mircea Eliade spune că convingerea într-o supraviețuire post-mortem apare încă din cele mai vechi timpuri. Paleantropii presărau cadavrele cu ocru roșu (simbol al vieții) sau înhumările erau gândite într-o poziție de făt. Deci, exista speranța unei „renașteri”. Civilizații întregi, de-a lungul istoriei, au lansat felurite scenarii posibile pentru o viață de după moarte (evident, influențate de comportamente [magico-religioase specifice unei vremi), mai adaugă Cezara.
Însă, întrebarea principală, de care tot încerc să fug, este: «Există cu adevărat ceva după moarte sau toate aceste speculații sunt generate anume de frica vidului care ne înghite după ce murim?».
Cezara Cociorvă
Din propriile sale lecturi, tânăra relatează că filosoful român Gabriel Liiceanu, în dialog cu eseistul Andrei Pleșu, în „Despre destin”, dă exemplu de Făt-Frumos din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Personajul a ajuns pe tărâmul morții, se aventurează dincolo de lanțul „ordinii naturale”, iar rațiunea se pomenește pe un perimetru al conceptelor transcendente, ale căror obiecte nu pot fi date, ci doar imaginate. Acest lucru va face oricare ființă finită să intre în derută: „Este sufletul o substanță nemuritoare?”.
În „Variațiuni asupra morții”, Emil Cioran abordează subiectul dintr-o perspectivă paradoxală, în care anume obsesia morții te face să triumfi asupra ei: o frică (sau o fascinație) a inexistenței adusă la intensitate totală te va ajuta să o depășești fără să o eviți. E vorba de o expunere deplină și vulnerabilă în fața morții, care, treptat, cade într-o epuizare. Astfel, devenim „uzați” psihologic și, în loc să ne terorizeze, gândul morții devine aproape lipsit de importanță. Riscul este însă că, odată cu el, și întreaga noastră existență devine la fel.
„E foarte complicat. Tema morții și ce urmează după ea a fost dintotdeauna marea migrenă a umanității. Partea bună, până la urmă, este că această dilemă nu va dura până la nesfârșit. Muritorul va înțelege într-o zi nemurirea”, conchide Cezara.
Recomandări de lectură:
# „Heidegger și un hipopotam intră pe porțile raiului”, de Thomas Cathcart și Daniel Klein;
# „Variațiuni asupra morții”, de Emil Cioran.
Ce putem ști?
Ștefan Codreanu, elev în clasa a XI-a, profil umanist, formulează o dilemă ce pune la îndoială cunoașterea însăși. El zice că, de la începutul modernității, filosoful francez Descartes și-a pus întrebarea: „Ce putem ști?”. De atunci, filosofii au dat răspunsuri și au construit sisteme. Însă, continuă Ștefan, se simte în evul curent un haos, o dezordine. Deconstructivismul lui Jacques Derrida (sau postmodernismul) distruge credințe formate de-a lungul mileniilor – lucru anticipat de Friedrich Nietzsche, subliniază tânărul.
El [Nietzsche] regreta această cădere în nihilism [doctrină filosofică ce își propune negarea radicală a unui sistem de valori]. Războiul informațional, propaganda și tehnologiile – toate ne zăpăcesc, mai ales pe noi, tinerii. E poate cea mai mare dilemă, la care niciun sistem nu ne mai răspunde la întrebarea: «Ce știm?». Eu unul uneori nu sunt sigur nici de existența mea.
Ștefan Codrean
Acum, adaug ceva de la mine. E tot mai aclamată (adesea, alarmist) propoziția: „Trăim în epoca postadevărului!”. Aceasta ar presupune că, într-un trecut apropiat sau îndepărtat, am trăit într-o „eră a adevărului”. Oare a fost chiar așa?
Recomandări de lectură:
# „Critica rațiunii pure”, de Immanuel Kant;
# „Știința voioasă”, de Friedrich Nietzsche.
Există Dumnezeu?
Previzibil, dar de nelipsit. Evident, supoziția că există un Creator imaterial transcendental, fără dovezi obiective, va stârni dezbateri. Lovită de contradicții a fost și eleva clasei a XI-a, profil umanist, Amelia Cotorobai.
Amelia a suferit o schimbare de viziune în urma lecturii cărții The Blind Watchmaker, de Richard Dawkins. Volumul este o apărare a teoriei evoluției prin selecție naturală și o respingere a argumentului teleologic [doctrină potrivit căreia totul în lume a fost creat de Dumnezeu pentru a servi omului; a nu se confunda cu teologic], care susține că complexitatea vieții necesită un creator inteligent. Amelia rezumă că Dawkins, în cartea sa, explică modul în care procese evolutive lente și treptate pot da naștere organismelor complexe, fără a fi nevoie de un „designer”. El folosește metafora „ceasornicarului orb” pentru a arăta că selecția naturală, deși nu are un scop sau o intenție, poate produce structuri incredibil de sofisticate.
Cartea a ajutat-o, susține ea, să demitizeze teoria darwinistă, care nu este o teorie în sensul colocvial al cuvântului. Al doilea lucru important, continuă eleva, este că i-a dat un punct de pornire pentru înțelegerea științifică a procesului de evoluție, care este unul destul de complex, prin analogii simple și inteligibile. Ea îi este recunoscătoare acestei lecturii, din motiv că i-a livrat informație critică, de „observatoare”, presărată pe alocuri cu glume și elemente de cultură generală.
Totodată, tânăra recomandă și lectura Bibliei, pe care a început-o cu scopul de a înțelege, mai exact, ce a susținut că crede de la naștere. A fost cu intenția de a se apropia, spiritual și „academic”, de cartea de căpătâi a religiei în care s-a născut (creștinismul). Însă ceea ce a descoperit pe parcurs este că, deși considerată de credincioși o sursă de adevăr spiritual, Biblia mai este și un text literar complex, care conține mituri, istorie și poezie. Este, cu adevărat, o bibliotecă de genuri literare și o lucrare artistică, mai spune ea, chiar a vechilor scribi. Amelia remarcă un singur lucru despre lectură – senzațiile de fascinație și umilință pe care le-a simțit în timp ce citea.
Recomandări de lectură:
# The Blind Watchmaker, de Richard Dawkins;
# Biblia.
Liberul arbitru
Un alt subiect din categoria „favoritul publicului” – liberul arbitru – sau, mai bine zis, (in)existența sa. Mircea Cantarji din clasa a XII-a, profil real, este „determinat” să exploreze conceptul de „determinism”. După cum am zis, toate dilemele abordate sunt complexe, dar, cred eu, liberul arbitru le întrece pe toate. În speță, din motivul că mobilizează numeroase științe și domenii de cunoaștere: filosofie, biologie, psihologie, sociologie etc. Așadar, abia vom atinge „vârful icebergului”.
Mircea este adeptul determinismului, adică teoria care spune că toate acțiunile noastre sunt predeterminate de o mulțime de factori, iar deciziile noastre nu sunt luate conștient. Un determinist care se respectă, ca și tânărul, va spune că hormonii decid stările noastre emoționale, sentimentele, iar genetica – particularitățile de caracter. Totodată, această idee afirmă că omul, din punct de vedere social, e conformist. Mai simplu, vrea să creeze o părere bună despre sine în societate și să aibă prieteni. În concluzie, putem spune că mediul, factorul ereditar și hormonii iau deciziile pentru noi.
Ca acest subiect să fie prezentat echidistant și pentru a calma spiritele agitate după cele aflate mai sus, voi lua rolul de advocatus diaboli și voi povesti atitudinea mea, tot de licean, față de dilema dată. Robert Sapolsky, deși mare apărător al determinismului biologic, în cartea sa Behave, lasă o portiță. Acesta relatează despre cel mai cunoscut experiment neuroștiințific ce privește libera voință, cel al lui Benjamin Libet. Voi rezuma, iar pentru detalii vă invit spre lectura cărții. Acest savant, în anii ’80, a descoperit că potențialul Bereitschaft (sau potențialul de pregătire/disponibilitate) a apărut în creierul omului cu 500 de milisecunde mai rapid decât intenția conștientă de a mișca un mușchi. Interpretarea autorului experimentului, Libet, era că, în timpul acestei pauze, creierul conștient ar fi putut opri decizia de a executa mișcarea. Așadar, avem șansa unui liberum veto.
Recomandări de lectură:
# Behave, de Robert Sapolsky;
# „Ființa și neantul”, de Jean-Paul Sartre (nu am reușit să o menționez, dar „analogia rocii” [de la paginile 561-563 în ediția franceză] și alte capitole aduc în discuție dilema enunțată).
Există sens fără perenitate?
Nu e o surpriză că orice om, cu excepția a unei milionimi dintr-o generație, va fi uitat de-a lungul a două, maxim trei generații după moartea sa (echivalentul a 100-200 de ani). Poate chiar mai devreme. Ștefan Gînju, din clasa a XI-a, profil real, se întreabă dacă totul mai are un sens, dacă toate încercările noastre de a atinge „succesul”, a acumula averi sau a cunoaște lumea vor fi uitate pe veci. În jur de 100 de miliarde de oameni au trăit pe Pământ. Cu ce ești mai special? Dacă existența ta nu schimbă nimic, de ce ai mai trăi?
Pe la începutul secolului al XX-lea, când oamenii au început să devină din ce în ce mai sceptici cu privire la conceptul de religie organizată și de Dumnezeu personal, începe să bântuie un curent literar și filosofic prin Franța – existențialismul –, cu derivatul său – absurdismul. La această mișcare subscrie și prozatorul și eseistul Albert Camus. În cartea sa, „Mitul lui Sisif”, el oferă o nouă interpretare a vechii legende grecești. Sisif, impus să care un bolovan pe un munte la infinit, acceptă că nimic nu are sens, că e în van. Totuși, sentimentul bucuriei pe care îl primește când ajunge cu bolovanul în vârful muntelui îl motivează să urce iar și iar. Sisif e fericit.
Recomandări de lectură:
# „Regele moare”, de Eugène Ionesco;
# „Mitul lui Sisif”, de Albert Camus.
Autor: Mihai Țurcanu
