A fost prima femeie membru al unui guvern european și prima politiciană acceptată în lumea exclusivistă a diplomației, ocupând ani la rând funcția de reprezentant al sovietelor în Norvegia, Suedia și Mexic. 

Cum arăta femeia viitorului în viziunea Alexandrei Kollontai 

Dincolo de cariera politică, Alexandra Kollontai și-a asumat misiunea de emancipare a femeii, promovând asiduu ideea de „egalitate absolută” între soț și soție, legea avortului și încurajând iubirea liberă, fără constrângerile impuse de diferențele de clasă, de avere sau de falsa moralitate a burgheziei.

„În lumea viitorului, nu va mai fi loc pentru Don Juani și de scriitori ca Byron; femeia viitorului nu va mai avea timp să se ocupe cu ei. Amorul și căsătoria se vor stabili între bărbat și femee, pe un picior de egalitate absolută. Bărbații trebuie să știe că nu cu plata facturilor croitoreselor și cu mobile se poate cuceri femeia, trebuie altceva”, declara într-un interviu, Alexandra Kollontai, potrivit publicației românești Gazeta de Duminică, ediția din 27 mai 1927. 

De altfel, ideile sale revoluționare despre sexualitate și relația dintre un bărbat și femeie au fost intens promovate în presa românească din anii `20 -`30. Cartea sa „Amor sovietic” – în care aborda ideea de dragoste liberă – a avut un succes uriaș în România, devenind best seller în Europa, America și chiar îndepărtata Japonie cu titlul „Red love”.

Concepția Alexandrei Kollontai despre sexualitate 

Într-un interviu acordat presei din Berlin și preluat de publicația românească Rampa, în ianuarie 1926, Alexandra Kollontai vorbea deschis despre schimbările dintre „cele două sexe” produse în Rusia de revoluția bolșevică. Era pentru prima dată când un diplomat în funcție, la acel moment Kollontai era ambasadoarea Rusiei la Oslo, aborda public teme atât de sensibile, considerate tabu în epocă.  

„Pentru tânăra generaţie care a crescut în mijlocul revoluţiei, sexualitatea nu mai are importanţa pe care o avea pentru generaţiile precedente. Tinerimea nu este nici morală în vechiul sens, nici imorală. Relaţiile sexuale sunt chestiuni particulare, care nu interesează pe nici un străin”, era de părere Kollontai.

În Rusia roșie, căsătoria nu se baza doar pe sentimente de dragoste, ci era mai degrabă o camaraderie între un bărbat și o femeie și, nu în puține cazuri, o soluție a crizei de locuințe. „Amorul nu este, bineînţeles, nici astăzi, singurul motiv de însurătoare în Rusia. Fetele nu primesc zestre decât în cazuri extrem de rare şi nici nu pot spera să ajungă să fie întreţinute prin căsătorie. Sunt însă o mulţime de alte motive pentru contractarea unei căsătorii, spre exemplu, având la vedere criza de locuinţe, dorinţa foarte naturală de a, găsi o locuinţă. În genere, la cele mai multe căsătorii, camaraderia este motivul principal”, declara Kollontai.

Adulterul nu era considerat motiv de divorț 

Nici divorțul dintre soț și soție nu mai era văzut ca o situație de criză familială, rușionasă mai ales pentru femeie. Din contră, despărțirea trebuia să se întâmple natural, fiind suficientă dorința unuia dintre parteneri, fără să se mai caute un vinovat sau o cauză care a dus la destrămarea familiei. În plus, în Rusia bolșevică, adulterul nu mai era incriminat și în niciun caz nu era văzut ca motiv absolut pentru divorț.

„Divorţul este tot atât de simplu ca şi căsătoria. El se pronunţă de oficiul stării civile, în urma dorinţei exprimate de unul din soţi. Nu se cercetează nici un motiv. Nu se stabileşte decât obligaţia de întreținere a copiilor şi anume în raport cu capacitatea economică a ambilor soţi. (…) Necredinţa conjugală nu este considerată, după noul cod moral, nescris încă, un motiv să dizolve o legătură de altminteri camaraderească”, spunea Kollontai în interviul din 1926. 

Obligațiile femeii în fața soțului camarad 

Diplomata rusă vorbea deschis despre egalitatea dintre bărbat și femeie inclusiv în fața obligațiilor financiare. Atâta vreme cât căsnicia era văzută ca o relație de camaraderie, în Rusia începutului de secol XX, femeia nu era exonerată de datoria de a-și întreține familia dacă soțul nu avea posibilitatea să o facă. „În cazul când soţul nu este capabil să-şi câştige existența, femeia este tot atât de obligată, ca și în cazul invers, să aibă grijă de el”, explica Alexandra Kollontai în interviul citat.

Tot în acea perioadă, revoluția bolșevică tranșase inclusiv problema copiilor nelegitimi și se stabilise clar cine avea obligația legală să-i întrețină. „Nu se face în Rusia nici o deosebire între copiii legitimi şi cei nelegitimi. Bărbatul, a cărui paternitate este dovedită cu oarecare aproximație, este obligat să aibă grijă de copilul nelegitim. În urma dorinţei a înseși femeilor, s-a anulat de curând hotărârea că mai mulţi bărbaţi trebuie să aibă grijă de un copil în cazul când nu se poate stabili cu precizie care din ei este tatăl. Femeile au renunţat la această hotărâre, găsind-o nedemnă”, a concluzionat Kollontai. 

Femeia nouă promovată de Alexandra Kollontai 

Alexandra Kollontai și-a promovat intens concepția ei despre femeia nouă, total opusă Annei Karenina sau doamnei Bovary, celebre personaje ale literaturii universale, eroine „seducătoare și dulci” care „au suferit să-și afirme eul uman și feminin „în timp ce nemiloasa realitate încătușa strâns femeia nouă, al cărei număr creștea pe fiecare zi”, spunea activista comunistă.  

Acest tip feminin de „soție, ca o rezonanță, un accesoriu, o completare a bărbatului” era anihilată de tipul nou de femeia celibatară și independentă, care nu mai poate fi socotită un simplu „reflex” al bărbatului. Kollontai considera că femeia nouă este cea care „duce o luptă îndârjită și neîntreruptă pentru viață, care-și petrece ziua la birou, alături de aparatul telefonic, în dosul tejghelei din magazine. Femeile celibatare sunt fetele cu sufletul proaspăt, cu capul plin de visuri și de proiecte îndrăznețe, care bat la poarta templelor științei și artei, care străbat orașul de la un capăt la celălalt, cu pas sigur și hotărât, în căutarea unei meditații prost plătite sau a unei ocupațiuni de orice categorie. De asemenea vei vedea femeia celibatară așezată în fața mesei de lucru, terminând o experiență de laborator, căutând în arhive, alergând spre clinică sau preparând un discurs politic”, susținea Kollontai într-un interviu din februarie 1933, publicat în ziarul Adevărul Literar și Artistic. 

Teoria „paharului cu apă” atribuită Alexandrei Kollontai 

Concepțiile ei revoluționare despre sexualitate au fost dublate însă de o serie de opinii atribuite ei în mod fals. Părerile sale despre iubirea liberă au fost adesea greșit înțelese sau denaturate. Teoria „paharului cu apă”, pe care ea nu o susținea de fapt, a contribuit la percepția că ea promova relații ocazionale sau promiscue.  

Teoria presupune că într-o societate comunistă, satisfacerea dorințelor sexuale și a iubirii ar trebui să fie la fel de simplă și lipsită de importanță precum a bea un pahar cu apă. Acest concept a avut ca scop normalizarea activității sexuale ca o funcție naturală a corpului, liberă de constrângeri morale și sociale, permițând oamenilor să se concentreze pe probleme sociale și politice mai semnificative. 

Această concepție greșită a condus la critici atât din interiorul, cât și din exteriorul Partidului Comunist, fiind în cele din urmă îndepărtată discret din Rusia, oferindu-i-se, ca alternativă la funcțiile guvernamentale mult mai expuse, o carieră în diplomație unde a strălucit.  

„N-am avut niciodată, impresia, în decursul celor trei ani ai carierei meie diplomatice, că nu sunt considerată ca diplomat, ci ca femeie. Când este vorbă de interesele a două țări, nu se ține seama cu cine, ci despre ce se tratează”, spunea Kollontai în 1926, într-un interviu acordat publicației germane „Die Stunde”. 

Forțată de părinți să se căsătorească  

Oricum, în anii 30, Alexandra Kollontai era una dintre figurile feminine cel mai des promovate și disputate, povestea ei de viață fiind expusă adesea în publicațiile mondene ale epocii. 

Originară dintr-o familie de aristocraţi ruşi din partea Finlandei, a căpătat o educaţie foarte severă, scria ziarul Dimineața în numărul din 12 aprilie 1931.  „Mama ei, conservatoare şi tradiţionalistă până la măduvă, nu îngăduia micei Alexandra nici măcar să frecventeze şcoala publică. Dar printro ciudăţenie a soartei, profesoara ei fu Maria Strahova, care a jucat un rol important în mişcarea revoluţionară din Rusia prin anii 1880.  

Nu e deci de mirare că Alexandra s-a îmbibat şi ea, din vârsta cea mai fragedă, cu ideile revoluţionare, care aveau so despartă mai târziu cu totul de familia ei. Tatăl ei fiind adjutant al ţarului, nu e de mirare că nu simpatiza nicidecum cu ideile revoluţionare ale Alexandrei. Ea s-a măritat de timpuriu, cedând insistenţelor părinteşti în privinţa termenului măritişului, nu însă în privinţa alegerii soţului.  

Căsătoria nu joacă însă un rol imaportant în viaţa Alexandrei Kollontay, şi nici chiar maternitatea. Are un fiu, pe care-l iubeşte foarte mult, totuşi, lupta politică o desparte de el şi, hotărâtă să-şi închine viaţa în folosul ţării sale, pune pe al doilea plan rolul ei de soţie şi mamă”, nota sursa citată.

Studii în Elveția 

Imediat după căsătoria forțată, în 1898, Kollontai pleacă la Zürich, unde studiază la universitate ca mai toţi revoluţionarii ruşi, concentrându-se pe istoria muncii și pe ideile marxiste. Experiența studențească i-a consolidat angajamentul față de socialism și a determinat-o să se alăture figurilor importante ale mișcării muncitorești. După Revoluția Bolșevică, Kollontai a fondat „Departamentul Femeii” în cadrul Partidului Comunist, care urmărea îmbunătățirea condițiilor femeilor din Uniunea Sovietică. La începutul anilor 1900, Alexandra Kollontai era cunoscută drept „secretara lui Lenin”, fiind promovată în România sub această titulatură. 

„Până în 1917 e activă în partidul social democrat, colindând ca propagandistă apreciată în Germania, Scandinavia, Belgia, Franţa şi Anglia. La începutul războiului, socialiştii din America de Nord o aduc în Statele Unite, unde face propagandă antirăzboinică în peste 80 de oraşe”, se arată într-un articol Dimineața, dedicat diplomatei. A doua revoluţie rusească din 1917 o determină să revină în Rusia, unde a fost arestată și ulterior eliberată de bolșevicii care au preluat puterea. 

Criticată pentru ținutele luxoase 

În 1918 a plecat în statele nordice ca membru al primei delegaţii externe a noului guvern sovietic, iar în 1924 își ia în primire întâiul post de ambasador ca reprezentantă a uniunii sovietice la Mexic. În 1928 revine în Europa, unde îi este repartizat postul de ambasador la Oslo, pentru ca din 1930 și până în 1945 să reprezinte statul sovietic în Suedia. Ca femeie diplomat a atras atenția opiniei publice în special datorită ținutelor sale foarte elegante și scumpe, care contrastau cu viața austeră din Rusia roșie. Luxul orbitor afișat era justificat de Kollontai cu argumente de necombătut: „adesea o agrafă în păr, un pantof impecabil pot repurta succese mai mari decât cuvinte meşteşugite”, ar fi spus diplomata, care a continuat să ignore reproșurile publice. 

Pe 13 martie 1952, presa de la Moscova anunța moartea celebrei diplomate sovietice. „La 9 Martie 1952, după o îndelungată boală a decedat, în vârstă de 80 de ani, vechea membră a Partidului Bolşevic şi diplomata sovietică, Alexandra Mihailovna Kollontai”, era anunțul publicat în presa moscovită. 

În 1945, după reîntoarcerea în URSS, A. M. Kollontai a fost numită consilieră la ministerul afacerilor externe al URSS. În ultimii ani de viață, din cauza bolii, Kollontai nu a putut să ia parte activă la viața politică. 

---