Astăzi se împlinesc 11 ani de când sărbătorim ziua de naştere a lui Grigore Vieru fără el. Cum au trecut acești ani în lipsa poetului?

Răspunsul evident va fi unul cu tentă pesimistă. Acești ani s-au scurs mai mult cu amăgeli decât cu adevăr, cu mai puțină substanță, cu mai puțină busolă, cu puncte de comandă mai mult falsă decât adevărată și în consecință, o ușoară derutare, debusolare a mersului nostru ca și societate.

Dacă revenim în trecut, cum își sărbătorea poetul ziua de naștere? Ce îi plăcea cel mai mult să facă în această zi? Iubea oaspeții sau prefera să petreacă într-un cerc mai restrâns de oameni dragi?

N-a exteriorizat niciodată și nu a vorbit dacă îi place sau ba sărbătorirea zilei de naștere, dar conchid din cercul foarte restrâns al celor care erau invitați că nu aștepta cu mare nerăbdare această zi. Se simțea bine doar în dimineața zilei de naștere și cum găsim în cartea domniei sale, „Lucrarea în cuvânt”, una dintre cugetări spune așa: Dimineața este scula de aur a creatorului, pe care el a lăsat-o în grija noastră. Iată de ce mereu observam că se simte bine în primele ore ale dimineții, sau poate și din motivul că bunul Dumnezeu îi dădea numai 3 ore somn. De mai multe ori a spus că aproape toată viața sa a avut insomnie. Somnul venea ca un dar în ultimele ore ale nopții, în zori. Atunci și stăteam împreună, mai ales în weekend, eram toți, nu se vorbea despre lucru, despre griji, planuri, programul pe o zi, pe o săptămână. Apoi, fiind un om organizat și disciplinat, venea ora prânzului, după care se retrăgea în cabinet, pentru a munci. Atunci lumea căpăta o cu totul altă dimensiune pentru noi, copiii. Noi deveneam foarte așezați și cuminiți, nu aveam voie să zburdăm, să facem ceea ce ne place – să ne jucăm, trebuia să stăm cât se poate de liniștiți și să nu producem zgomote și decibeli.

Venea multă lume să felicite poetul, fără să-l anunțe?

Veneau nepoftiți, atunci când omul ajunge sus, tot atunci apar cât mai mulți prieteni falși și dușmani adevărați, cu părere de rău. Și unii și alții veneau să îl felicite.

Acum, în lipsa lui, cum petreceți această zi din an?

Mergem la Cimitirul Armenesc, pe Aleea Clasicilor, și lucrurile în mare parte se repetă: vin tot mai mulți cerșetori, vin oameni bogați, dar cu părere de rău – tot mai puțini oameni de seamă.

Ați vorbit despre prieteni falși și dușmani adevărați. A avut Grigore Vieru prieteni devotați, care îi cinstesc memoria și acum?

Categoric, altfel nu rezista până la o vârstă venerabilă. Acești buni și devotați prieteni au și nume celebre. În primul rând, Spiridon Vangheli, Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, cei care sunt din breaslă, dar este și un mare număr de profesori, învățători, medici, intelectuali, care până în ziua de azi rămân prieteni adevărați, care provin încă din frageda copilărie sau din adolescență, tinerețe și au rămas cu acest statut până în ziua de astăzi.

Comunicați cu ei?

Comunicăm și chiar foarte des, participăm împreună și la Festivalul Grigore Vieru, lucrăm la scoaterea unor cărți noi, muncim la unele evenimente legate de viața și creația poetului, suntem foarte activi, și noi, familia, și prietenii.

Ați anticipat o întrebare pe care am vrut să v-o pun. Este valorificată opera marelui poet și după trecerea sa în neființă?

Cum spunea tata, să îmi fie iertată modestia, dar atât am obținut și am primit că pot să dau și la alții.

Îl știm pe Grigore Vieru din poeziile sale ca iubitor de mamă, de familie. Cum era Grigore Vieru ca soț, în relația cu mama dvs?

Din spațiul apartamentului, lucrurile se văd puțin altfel, pentru că este o rutină a familiei, dar cred că a fost și umbrit puțin de această platitudine, rutină a vieții. Adevărul stă în poezie, în poemele de dragoste ale tatălui, acolo îl găsiți.

Dar ca tată cum era Grigore Vieru? Cum vă împăcați cu tatăl dvs?

Mai mult sever decât bun, îi plăcea unul dintre proverbele populare, ca de altfel întreaga operă folclorică românească, de unde s-a inspirat foarte mult: să-ți mângîi copilul doar în somn.

Dvs ați preluat acest fel de a fi cu copiii sau credeți că merită să le acordați dragoste și atunci când nu dorm?

Am impresia că am preluat acest lucru ca structură genetică, dar încerc să mă opun acestei strategii, politici, pentru că aici părerile noastre nu coincid întru totul.

La ce vârstă ați părăsit cuibul părintesc? După ce ați plecat, cât de des vă vedeați cu tatăl dvs, cu părinții?

La 23 de ani. Este o vârstă de a pleca de acasă destul de fragedă pentru vremea sovietică, dar așa s-a întâmplat. În schimb, am produs pe lume doi copii frumoși, tot la o vârstă fragedă, pentru că așa se cuvenea pe acele vremuri. Și din momentul când tata s-a pomenit bunel cu nepoți, de atunci venea foarte și foarte des să îi vadă.

Și-a iubit mult nepoții?

Foarte mult. Are și o poză în care Deniza stă pe umerii bunelului, semnată astfel: Unicul om căruia îi dau voie să se suie în cap este Deniza, nepoata mea.

Și-a schimbat puțin viziunea după ce au apărut nepoții?

Cu nepoții da.

Ce obiceiuri, fraze pe care le spunea ați moștenit de la tatăl dvs?

Una dintre frazele cheie sună în felul următor: „Ascultă, fiule, ca o povață, prea sus nu te ridica, te vor spânzura, prea jos nu te apleca, te vor călca”. Cred că acesta este motto-ul pentru mine, lăsat de Grigore Vieru.

Ce trăsături de caracter ați moștenit?

Să îmi fie iertată nemodestia mea, sunt un om moral, onest, vertical, nu am ucis, nu am trădat și nu am amăgit pe nimeni.

Vă mai amintiți ce îl motiva cel mai des pe poet să scrie? Din ce se inspira?

Primele ore ale dimineții. Vă aduceți aminte strofa din celebrul cântec: Ce dulce-i dimineața, sărută-i ochii, fața. Sunt mai multe gânduri, cugetări referitoare la această perioadă a zilei, se vede că au însemnat foarte mult pentru tata zorii zilei și primele ore ale dimineții.

Este adevărat că încerca să se distanțeze de tot ce îl putea împiedica să scrie, în momentele în care dorea să își pună gândurile pe hârtie?

Este adevărat și după mine, este un proces normal pentru un om de creație. Dacă ești distrat, cu gândurile în altă parte, sau cineva te trage de mânecă, sau te dojenește cu întrebări, atunci acest proces divin nu are cum să se producă. Trebuie să te retragi într-o chilie, într-un spațiu claustrat, într-un buncher.

Unde îi plăcea să se retragă cel mai des, avea un loc preferat?

Sistemul sovietic nu a produs foarte multe locuri de acest gen. Familiei i se dădea un apartament cu două odăi, în cel mai bun caz – cu trei, noi am avut cu trei, din care una a fost prefăcută în cabinet de lucru, cu ușă izolată fonic, să nu se audă zgomotul de la bucătărie sau în timpul jocului nostru, și ușa de la balcon și geamurile izolate și ele fonic, în măsura posibilităților de pe vremea aceea. Mama le-a ticsit cu tifon, cu fel de fel de materii, ca să izoleze odaia la maxim, de orice sunet.

Să înțeleg că dvs nu aveați acces acolo? Sau vă mai permitea să intrați uneori?

Atât cât muncea tata, aveam deja un obicei bine stabilit că nu intrăm, iar în restul zilei, acest cabinet era plin de cărți. Când am început să înțeleg conținutul cărții și ce înseamnă pentru noi, o mare parte a zilei o petreceam acolo, în căutarea cărților care mă interesau la vârsta respectivă: în copilărie cărțile pentru copii, în adolescență – cele despre dragoste și aventuri și tot așa până la Kant și Freud.

Când se retrăgea să scrie, îi simțeați lipsa, îi duceați dorul sau reușea să vă acorde suficientă atenție?

Doar când pleca la casele de creație, dar și atunci avea obiceiul să mergem împreună. De exemplu la Ialta, chiar în ciuda faptului că aveam să scap gimnaziul, eram în clasa a 7-8-a, sau și mai devreme, în școala primară, aveam să lipsesc nu la câteva ore, ci săptămâni întregi. Plecam împreună, în luna martie, la casa de creație din Ialta, Crimeea. Mă îmbătam cu miresmele și farmecul grădinilor de acolo. Mă simțeam foarte bine, la fel cred că se simțea și tata, obișnuia să meargă odată la doi ani. De acolo a adus și foarte multe poeme de valoare.

Poetului îi plăcea să călătorească?

Nu era cu sensul călătoriei, era cu sensul lucrului, cel de a crea. Noi foarte rar ne mișcam din zona casei de creație, făceam plimbări doar pe faleză, mergeam pe malul mării, acum înțeleg că iarăși pentru a căuta inspirația, cuvântul, substanța sau un nou poem. Nu era o călătorie în sensul cunoscut al cuvântului, să mergem în drumeție, cu cortul, să ne cățărăm pe munți, să căutăm niște arbuști mai exotici, să inhalăm aceste miresme subtropice din Crimeea.

V-a lipsit drumeția?

Drumeția cu sălbăticia o compensam la Chișinău. Mergeam în pădure în fiecare primăvară și vară. Pe vremea ceea se numea „maiovcă”. Plecam pe 3 zile în sălbăticie clasică, în codrii adânci, ne spălam cu apă de izvor, carnea se pregătea pe jăratic și se mânca din conserve și se bea damigeana cu vin.

Dacă tot am vorbit despre copilărie, dvs când erați mic ați visat să călcați pe urmele tatălui sau vă vedeați în alt domeniu?

Fiecare segment al copilăriei era marcat de un anumit personaj, era o perioadă când doream să fiu vânzător de înghețată, să stau mereu lângă boxa frigorifică plină cu trei feluri de înghețată, fiindcă nu concepeam viața fără înghețată, acesta era și scopul, și obiectivul, și idealul meu. Apoi venise perioada când toți noi, copiii, ne doream să fim cosmonauți. Apoi m-am îndrăgostit în mirosul camionului, când cineva din rudele de la țară m-a plimbat cu camionul și mi-a dat chiar și să șofez puțin. Am încercat să mă gândesc să merg pe urmele lui tata, nu neapărat în domeniul literelor, am fost și rămâne un mare fan al muzicii, sunt un împătimit rău, și până în ziua de azi nu m-a părăsit acest vis de a fi un muzician rock. Ei mai mult sunt muzicieni ambulanți, care circulă prin turnee toată viața, dintr-un oraș în altul, iarăși revin la drumeție, la sălbăticie. Nu dorm în pădure, în cort, ci în hotel, motel, dar în fond, e același lucru, o viață mereu în mișcare, în călătorie, dar în care nu lipsește momentul creației.

Ați scris vreodată versuri, proză?

Am scris și versuri și proză în tinerețe, eu fiind o fire foarte neașezată, neastâmpărată, vorba clasicului nostru îndrăgit Ion Creangă: omul este dator să se încerce. Mie nu îmi plac platitudinile, monotonia vieții, detest rutina, iată de ce am făcut și medicină, și politică, și business, și sport de performanță, și yoga, și meditație. Am să vă spun și ce am de gând să fac, desigur dacă Dumnezeu mă va ajuta. În timpul cel mai apropiat vreau să încep să mai învăț 2-3 limbi, să încep să desenez și să scriu din nou. Never say never.

Grigore Vieru a încercat cumva să vă influențeze alegerile sau v-a oferit deplina libertate să hotărâți cine doriți să deveniți în viață?

Parțial s-a opus pornirii mele în direcția tagmei creatoare. Nu m-a lăsat să merg în domeniul creației, ce nu ar fi, muzician, compozitor, scriitor, pictor etc. Nu că nu m-a lăsat fizic sau că mi-ar fi închis ușa. A încercat să îmi explice fizic de ce nu e bine și de ce nu face.

Și care erau explicațiile?

La diferite vârste explicațiile erau diferite. Simțea momentul și ceea ce mă interesează. De exemplu, când eram student, când vroiam să am mai multe lucruri materiale, îmi spunea că un scriitor sau un pictor este un om sărac lipit pământului și că va fi așa toată viața și se va descurca foarte greu. În alte perioade, când devenisem mai puțin dependent de bunurile materiale și înclinam spre viața intelectuală și spirituală, îmi spunea că acești oameni nu sunt pe deplin fericiți, niciodată nu sunt fericiți, deoarece cunosc prea multe și cu cât mai multe cunoști, cu atât mai puțin ești fericit. Așa de fiecare dată găsea o explicație foarte potrivită segmentului de timp și aceste explicații intrau ca mănușa pe mână. Ele toate m-au convins, în afară de una, până acum nu mă lasă visul să fiu unul din Rolling Stones, Keth Richards.

Deci, este posibil să vă vedem curând în domeniul muzicii?

Absolut totul este posibil.

Dar dacă revenim la explicațiile poetului referitoare la lipsa de bani în cazul în care alegi să faci parte din rândurile artiștilor, dvs ați simțit aceste lipsuri în copilărie? Grigore Vieru a suferit din motiv că nu avea suficiente resurse financiare sau erau alte vremuri și altel erau percepute lucrurile?

Vremurile mereu sunt aceleași, scara este diferită. Și pe vremea sovieticilor erau oameni foarte înstăriți și oameni foarte săraci. După cum scrie tata, copilăria lui a fost una foarte săracă. Mâncarea lui în copilărie era constituită din porumb, în majoritatea cazurilor, și din când în când câte o bucată de pâine. Apoi, pe vremea socialismului dezvoltat și în copilăria mea, nu am voie să zic că am dus-o prost sau cu anumite lipsuri, dar nici nu este normal pentru un tânăr, care dorește să se afirme în societatea sa de tineri, și care încă nu este destul de pregătit pe alte dimensiuni decât bagajul lui în intelectual, sau anumite lucruri pe care le-a creat în virtutea vârstei. La 18 ani încă nu poți să fii Tesla sau Einstein sau un mare pictor, cum te afirmi? Prin niște fleacuri exterioare, accesorii, o pereche de blugi, o geantă bună, un ceasornic, toate acestea au fost lipsă, până și blugii. Mașină nu am avut niciodată, nici eu nici tata, vorba lui: Ce mașină, nici măcar o bicicletă nu am avut. Toate aceste lucruri, spuse mai târziu cu o tentă ironică, au lucrat în vremea sau, au lăsat o amprentă, o cicatrice, care ulterior a lucrat și la formarea personalității. Aceste lucruri neînsemnate la prima vedere sunt foarte însemnate pentru anumite segmentr ale formării personalității tale. Și noi, copiii oamenilor de creație din anii '70 - '80, mai mult am dus lipsă decât am fost îndestulați.

Aceste lucruri v-au motivat să vă încadrați în business, să porniți o afacere?

Nu îmi place monotonia, întră plictisul în mine într-atât încât nu știu ce trebuie să mai fac. Businessul a fost o alternativă la rutină și am descoperit că din această practică mai iese și un ban destul de bun. De ce bun? Nu din motiv că noi, în '90 - '95, când am început afacerile am fost foarte buni. Nu aveam cum, facultatea nu exista, experiență, tradiție nu exista, nimic. Exista doar o piață flămândă de produs material, o nișă, o groapă în care orice aduceai, totul era înghițit. Că aduci o brichetă însemnată Kent, se vindea într-o secundă, o cutie de țigări Vest, orice aduceam din afară, piața post-sovietică înghițea de parcă era sălbatică. De aici a venit succesul, eram ca o cloșcă ce făcea doar ouă de aur. Nu exista concurența, antreprenori, tagma aceasta. Foarte multă lume avea frică de acest domeniu necunoscut și nu se băga, se băgau doar oamenii care au avut curaj, alde noi. Astăzi lucrurile stau mult mai greu, există concurență, reguli de joc, oameni care s-au întors de pe la Harvard și Camridge. Noi de acum suntem niște dinozauri care abia rezistăm.

Ducând aceste lipsuri atunci, acum, când aveți copii, ați încercat să le oferiți totul sau cumva moderați aceste porniri de a le da tot ce v-a lipsit dvs?

Am încercat să-i îndrept mai mult pe câteva dimensiuni pe care poți să mergi și să obții o stare de bine cel puțin, dacă nu fericirea. Majoritatea se zbat într-o competiție acerbă pentru bunurile materiale, așa este construită lumea noastră din secolele XX-XXI, în paralel mai există dimensiunea minții, intelectuală, și a sufletului, spirituală. Dacă încerci să îi înveți pe discipolii tăi să fie măcar câte o treime din fiecare, atunci se obține cu totul alt lucru, oamenii se dezvoltă ca niște presonalități morale, oneste, nu știu ce înseamnă trădare, lașitate și trăiesc cu alte valori. Nu știu de ce, când deschid ușa garderobei, încep să număr perechile de blugi, 25. - Și ce faci tu cu 25 de perechi, tu ai nevoie? La care omul se blochează, nu poate să-mi răspundă. Îi dau o întrebare adăugătoare - De câte ori pe an ai pus pe tine de exemplu această pereche? - De vreo 4 ani cred că nu am mai pus-o. - Atunci explică-mi logica adunării, ești un Plușchin? Faci colecție? O să ieși la Sotheby`s, o să vinzi peste 50 de ani aceste lucruri istorice, care nu reprezintă nimic? - Nu am răspuns. - Atunci de a cui nevoie îți trebuiesc 3 mașini? Mașina ce este: patru roți, un volan, o cutie pentru bagaj și una pentru motor, restul e absolut la fel. Bijuterii, inele, brățări, lanțuri zeci, am refuzat să înțeleg acest lucruri, nu vreau să le urmez. Și încerc mereu să îi învăț și pe copiii mei să gândească la fel și am și rezultate deja.

Sunt receptivi?

Dacă îmi spun adevărul și nu trișează, ei încep să se distanțeze de aceste lucruri materiale și mai mult să intre în sfera spirituală.

Grigore Vieru ce lecții v-a dat pe care inițial nu le-ați înțeles, dar după v-ați dat seama că își au rostul?

Tata vorbea despre prieteni, acestea sunt comorile – prietenii adevărați. Îmi dau seama că tata a avut parte mai mult de prieteni falși și de dușmani adevărați, care erau foarte mulți. Încerca să mă învețe să am și o zonă de confort în care să intre nu foarte mulți oameni, cu care m-aș simți bine, care nu ar ataca, nu ar veni cu buldozerul peste tine.

Grigore Vieru a fost unul dintre promotorii unirii țării cu România, cu Patria Mamă. Care este poziția dvs față de România, față de Unire?

A dat Domnul să moștenesc codul genetic din punct de vedere al moralității și de a rămâne onest, cinstit și fidel ideii. Vorbind mai popular, șiorșica nu sare departe de trunchi sau sângele apă nu se face. Un descendent din viereni, prima generație, nu are cum să aibă altă părere decât a lui tata, mai ales în acest răstimp clocotitor, în acest segment istoric. Mai mult decât atât, această pornire a lui și a fruntașilor societății noastre de la începutul anilor '90 nu cred că ar putea să nimerească în mâini mai bune, nu din punct de vedere că sunt cel mai abil sau curajos, sau dețin un miraculos elixir, pe care să îl împrăștii prin văzduh și lucrurile se vor îndeplini, pur și simplu nu sunt laș, am să merg până la urmă.

Vedeți real acest lucru, peste câți ani 20-50? Sau este doar o aspirație, o dorință sufletească?

În ultimul timp înclin spre partea spirituală a vieții, am înțeles că lucrurile firești, adevărate, umplute cu substanță de adevăr, nu au cum să nu se întâmple. Lucrurile umflate cu minciună se desumflă și dispar. Chestia asta care e a 15-a Armată de ocupație, care este limbă moldovenească, este o bulă umplută cu minciună, care a început deja se se dezumfle, din 90, și îi mai rămâne poate 1 an, o zi, 10 ani. După, bula plesnește și nu rămâne nimic din ea.

Credeți că poate să fie înlocuită sintagma de limbă de stat cu limba română în Constituție sau vor fi forțe care se vor opune acestui lucru?

Acum aceste forțe există, o bună perioadă încă se vor mișca și se vor opune, dar acest lucru nu va dura foarte mult, măcar și din motivul că foarte curând, acest lucru va ieși din sfera politicului. Oamenii vor lăsa în sfera politicului lucrurile mai naturale. Omul se va gândi în curând mai mult la faptul ce va mânca diseară și cu ce se va înveli și vor rămâne trebuințele struict necesare omului pentru supraviețuire, pentru instinctul lui de conservare. Multe lucruri care sunt artificial umplute cu minciună au fost aduse în politic și cum au fost aduse așa și vor ieși. Atunci automat de la sine din Constituție va dispărea sintagma „limbă de stat” și va apărea limba română. Păcat că nu ne vom bucura atunci de această victorie, deaorece va fi un lucru firesc, natural.

Pentru că este ziua lui Grigore Vieru, aș vrea să ne spuneți dacă a fost vreun vis pe care nu a reușit să îl realizeze poetul și ați putut să îl realizați dvs ca fiu, pentru el?

Visul lui tata a fost reîntregirea țării și a neamului, el nu s-a realizat deocamdată și pe moment, nimeni din nou nu este în stare să realizeze acest lucru. Dar lucrurile firești se întâmplă. Bulele de săpun se sparg și dispar, problema stă doar în timp.

---