Violeta Gașițoi „E o boală atât de umilitoare! Dar detest să fiu compătimită!”

„Cred în roz. Cred că râsul este cea mai bună metodă de a arde caloriile. Cred în sărut, în sărutul pasional. Cred în a fi puternic atunci când e greu. Cred că femeile cele mai frumoase sunt femeile fericite. Cred că mâine este o nouă zi şi cred în miracole.” (Audrey Hepburn) – Acesta este motto-ul meu.

Știți de ce am acceptat să vorbesc atât de ușor despre cancerul pulmonar, de care am scăpat? Ar fi mai multe motive. În primul rând, pentru că această boală e umilitoare și eu NU VREAU SĂ FIU COMPĂTIMITĂ! În toți acești ani, am încercat să lupt, având dragostea și susținerea familiei. Am mers cu capul sus. Alegerile pe care le făcem sunt cele care ne caracterizează cel mai bine, mai mult decât o fac abilităţile noastre. Și aceasta a fost alegerea mea: să depășesc starea în liniște. Deși, în măsura în care am putut, am fost la fel de activă, ca până la depistarea maladiei sec. XXI, mi-am ținut mintea mereu ocupată, am citit mult, am privit filme și am continuat studiile la facultate.

Eu vreau să trăiesc! În al doilea rând, a fost fraza unui om, care îmi stăruie și acum în minte: „Eu, dacă m-aș îmbolnăvi ca tine, nu m-aș trata. Aș accepta mai degrabă să mor”. Iar eu vreau să trăiesc, pentru că am trei perechi de ochi, care mă privesc zilnic cu dragoste. Am întâlnit femei care au refuzat tratamentul pe bază de chimioterapie și asta din cauza FRICII! Resping categoric această atitudine și cred că, atât timp cât ești viu, poți schimba lucrurile. Indiferent cât de dificil ar fi și câți bani ar costa.

Ședințele de chimioterapie au fost groaznice! Dar am depășit acest fragment de timp. Da, am purtat și mai port perucă, pentru că am rămas cheală. Oamenii au nevoie de foarte mult curaj să câștige o luptă. În primul rând, cu propriile temeri, apoi cu consecințele, cu stările care te domină. Dar avem destulă forță și curaj în noi, trebuie doar stimulat de dorința incomensurabilă de viață. (...)

Viața e frumoasă și trebuie savurată din plin, inclusiv în momentele cele mai grele. Nu ascultați de gura lumii, pentru că nimeni nu vă cunoaște mai bine decât cei mai apropiați.

Teodor Rădulescu „Dacă nu aveam bani, acum nu mai trăiam.”

Am depistat nevoia la un control de rutină, obișnuit, din întâmplare. Anul 2009. Eram foarte nervos, incontrolabil, disperat, era o perioadă foarte agitată. Apoi, medicii experimentați de prin lume mi-au spus că aceste stări veneau de la faptul că era afectată foarte mult glanda tiroidă, hormonii, care și generau aceste schimbări pe plan emoțional. Dar credeam că sunt nervos pentru că așa sunt eu, nebun, de felul meu. Am mers la un USG și mi s-a spus să vizitez și un medic endocrinolog, că am ceva pe glandă. Așa și mi s-a spus: problema e mult mai gravă decât credem noi. Trebuie să dai o analiză de biopsie. După ce au fost făcute analizele, mi-au spus. Sau nu chiar de tot, așa, voalat, că va fi bine, fără să fiu anunțat despre adevărata cauză. Ulterior, s-au justificat că nu au vrut să mă afecteze.

Am pus în joc pentru viața mea tot ce aveam!

Nu era foarte avansat stadiul. Am pus în joc pentru viața mea tot ce aveam: casă, masă, orice bănuț era calculat cu multe rezerve. Pe atunci nu existau rețele sociale și o campanie de coletare a banilor pentru tratament nu aveam cum să lansez. Această mobilizare națională pentru a salva viața unui om a apărut mai târziu. Lumea ascundea anumite lucruri, analizau cu scepticism bunătatea umană. Tratamentul l-am început aici. Cu radioterapie și eram destul de grav.

Leșinam, așteptam în rând să intru la procedura sinucigașă. Am ajuns fără păr, fără barbă. Apoi am plecat peste hotare. Stări de comă nu am avut, doar în perioada intervenției am fost conectat la aparate.

Dintr-o glumă în alta, nu m-am bărbierit un an))). Așa era de bine, scăpasem și de acest obicei))). În interior eram ca o piatră uscată-uscată, prăjită chiar.

Sufletește… mă luptam cu mine. Înțelegeam că el nu are nicio treabă, doar corespunde stării fizice. Fugeam de toți care mă consolau. (...)

Cătălina Bojescu „Boala care mi s-a dat e ca să învăț ceva. Să mă privesc cu alți ochi.”

Sunt de baștină din Chișinău. Am făcut tenis, muzică. Dar toate cele întâmplate în trecut au fost doar complementar. Am istoria mea, mereu m-am bazat pe intuiție și asta și m-a adus în Londra. Am făcut sport de la 7 ani până la 15 și mă vedeam cu o carieră în față. Îmi doream să merg în jurul lumii cu tenisul, la Wimbelton, unde, până la urmă, am ajuns. Și am rămas atât de fascinată... Drept că în calitate de spectator. Pariez la meciurile de tenis? Da, ultimul pariu a fost pe un lunch.

Când am auzit cuvântul „biopsie”, mi s-a tăiat respirația… Am simțit un disconfort în plămâni. Făceam des febră, răceam, înhățeam viroze. Eu fiind o nefumătoare. Am fost într-o călătorie în Italia și îmi era foarte greu să respir. Am zis că vin acasă și merg să îmi fac investigații. Maică-mea a insistat să consult un medic și să urmez toate investigațiile. În 2009, prin septembrie, aveam 29 de ani, am mers la un medic de profil. Radiografia arăta că ceva nu e în regulă. Dar uite, ia niște antibiotice și va fi ok. Normal că acest medicament a stopat durerile provizoriu. Am mers la Londra și continuam să respir la fel de greu. Simțeam o durere imensă sub omoplatul stâng și nu mi-o puteam explica. Era clar că plămânul se umplea cu lichid. Și am apelat la medici mai avansați. Dl doctor Corcimaru m-a consultat și m-a trimis să fac o biopsie. La auzul acestui cuvânt mi s-a tăiat respirația... Și nu mai voiam să aud nimic. Mai târziu, i-am spus mamei că nu merg, pentru că sunt pe valize și cu biletul de Londra în mâini.

Aveam o tuse măgărească, îmi era greu să dorm pe partea stângă. La Londra, m-am apucat să predau tenisul la copii, marele meu vis, în zona în care locuiam. Tipul care m-a angajat mi-a spus că arăt epuizată, tusea e destul de suspectă.

Cred că îmi era frică să aflu adevărul În subconștient, probabil, îmi era frică să aflu adevărul, dar adevărul e că eram extrem de nepăsătoare. Nu vroiam să fiu responsabilă de ce mi se întâmplă. M-am aventurat și am mers la spital, și acesta a fost primul pas spre o biopsie. Și așa am aflat că am cancer pulmonar. A durat o săptămână... Cea mai grea perioadă. Mi-au arătat analizele și mi-au zis, uită de tenis, uită de toate, te internăm în regim de urgență.

Prima persoană căreia i-am spus? Nu părinților... Îmi era atât de greu să le spun! Eram foarte atașați. Mai ales că am avut și două mătușe care au decedat de cancer.

Cred că grație optimismului și faptului că am făcut sport o viață această veste nu m-a distrus. O altă idee era că trebuie să schimb ceva în viață. Dar nu știam ce. Când mi-au anunțat verdictul, prima întrebare a fost: și voi rămâne fără păr pe cap?! Am slăbit enorm de mult, deși mâncam ca la restaurant. (...)

Zinaida Scripnic „Vreau să ajung la 102 ani!”

La 45 de ani, atunci când nu am acuzat niciodată vreo durere sau să beau vreo pastilă, am aflat vestea care mi-a dat viața peste cap. Mi s-a spus direct că am cancer mamar. Și că trebuie să fiu operată în regim de urgență! Să îmi fie extirpat sânul! Sânii, care au fost pentru mine de întotdeauna marea mândrie. Sunt o cochetă și hainele cu decolteu nu-mi lipsesc din garderobă.

Cum am aflat? Într-o seară, mă deranja sânul stâng, aveam senzația de mâncărime. Dimineață, când m-am trezit, am văzut pe cămașa de noapte urme de sânge. Am mers urgent la Institutul Oncologic. În aceeași zi, am făcut ultrasonografia mamelonului și am fost trimisă la consultație la chirurgul Vitalie Machedon. Dl doctor m-a examinat, a analizat examenul ecografic și mi-a recomandat să bat la ușa Clinicii Oncologice, pentru o eventuală internare în spital. După ce mi-au fost efectuate toate analizele, diagnosticul stabilit m-a lăsat fără voce: carcinom ductal (tumoare malignă).

Vedeam un tablou groaznic: ten palid, chelie, kilograme în plus! Ce stări am trăit atunci? Eram șocată, bulversată, nu știam încotro s-o apuc, ce va urma în următoarea clipă. Îmi era o frică imensă de moarte. Cancerul, această boală atât de necruțătoare, se asocia, în mintea mea, cu un tablou groaznic! Chelie, ten palid, kilograme în plus. Cu o tristețe imensă. Să spun acum că n-am trecut prin stări depresive, aș minți. Îmi imaginam că voi rămâne fără un sân și îmi apăruse un respect de sine scăzut. Aveam nevoie să mi se repete cât mai des că sunt cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai puternică. În astfel de situații, o femeie are nevoie de încurajare. Multă. În special, de la oamenii dragi. Mă și resemnasem că voi purta perucă, proteză.

Continuare pe RED by Rodica Ciorănică.

Text realizat de Ileana Rusu.

---