Pomenile şi milostenia, proiecte electorale exclusive
Într-un sat din raionul Criuleni, foarte aproape de Chişinău, un tată măcinat de cancer împarte din puţina sa energie, din puţinele sale puteri, din puţina sa viaţă, celor doi copii ai săi, abandonaţi de mamă cu mai mulţi ani în urmă şi crescuţi de el cu multă dragoste. Zilele lor înseamnă strict muncă, învăţătură, pansamente, menaj, discuţii, visuri, tăcere. Atât de nedreaptă viaţa acestei familii, încât, aflând despre cum se descurcă cei trei, te gândeşti că, de fapt, fiecare clipă, trăită liniştit, e un dar ceresc de care, foarte mulţi nu au parte. Vladimir Grama şi copiii săi au uitat când a fost ultima zi trăită de ei în linişte şi pace. Ieri, am aflat că, descurcându-se din greu cu cele câteva sute de lei, cât le oferă statul, pentru a rezista în faţa nevoilor, familia Grama nu ar avea mare nevoie de aproape nimic mai mult decât de un blender, un banal aparat de tocat produsele alimentare, pentru că, din cauza intervenţiilor chirurgicale pe care le-a suportat în ultimul timp, tatăl nu mai poate înghiţi decât produse în stare lichidă (citiţi în acest număr de ziar, în pagina Reporter Special, povestea zguduitoare a acestei familii).
Acum câteva zile, în satul Hirişeni, Teleneşti, a ajuns o tânără din Chişinău, Nata Scobioală, sensibilizată de povestea unei bătrâne, pe nume Ana, sărăcită, însingurată, flămândă, suferindă… Una din zecile de mii, din R. Moldova, care trăiesc în condiţii similare. Atât de disperată această bătrână, încât nici un ajutor din afară nu mai vrea să accepte. Un fel de semn de protest, aşa cum îi trece prin cap să îl manifeste unui om uitat de lume. Satele Moldovei sunt pline astăzi de bătrâni părăsiţi. La ei lumea se gândeşte ca la nişte vieţi în plus, de care nimeni nu ar mai avea nevoie (citiţi, în pagina Trăind de Gardă, jurnalul Natei Scobioală, dedicat acestei bătrâne).
Copiii de la internatul din Orhei, la fel ca şi alţii, din acelaşi fel de instituţii, nici nu mai ştiu cine sunt, ce statut au şi dacă cineva mai ţine cont de ei. Au fost puse pe post nişte reportaje, au urmat nişte demisii, după care, la nivel oficial, s-a recunoscut că, asta-i situaţia şi că nu se mai poate face nimic, în cazul acestor copii.
Dar orfanii? Cine îşi mai aminteşte de ei, cu excepţia sărbătorilor de iarnă, când mai marii acestei lumi vor să demonstreze că sunt mai blânzi, sunt aproape ca Moş Crăciun.
Ieri, pe adresa redacţiei am primit un spot video, despre importanţa ajutoarelor sociale, acordate de stat familiilor nevoiaşe, pentru a rezista în perioada rece a anului. Ştiţi cât valorează aceste ajutoare? Nici mai mult, nici mai puţin de 250 de lei pe lună pentru o întreagă familie. De mai mult timp încerc să înţeleg, fără rost, din păcate, ce reuşesc să rezolve, în viaţa lor, cu doar 250 de lei, demnitarii care au decis valoarea unui atare ajutor social. Cât cărbune, câte lemne de foc, cât curent electric, reuşesc să consume dintr-un astfel de ajutor?
Acum, în PMAN, au loc proteste non-stop, prin care organizatorii cer satisfacerea mai multor revendicări politice. Da, s-ar putea ca o nouă eventuală putere să semnifice ceva şi pentru aceşti oameni, şi pentru ceilalţi care, la fel ca şi ei, îşi duc zilele într-o profundă uitare. S-ar putea, dar garanţii nu există, deoarece, în R. Moldova, şi milostenia, şi binefacerea, şi pomana, şi altruismul, şi compasiunea, au ajuns parte a unor proiecte sau programe electorale, care, inevitabil, se produc doar în faţa camerelor de luat vederi şi despre care, ulterior, trebuie să duduie reţelele de socializare.
Arătaţi-mi un om care, după ce a ajuns la putere, a rămas la fel de accesibil, la fel de sensibil la durerile celor mulţi, la fel de responsabil? Cine şi-a onorat toate promisiunile, în special cele legate de problemele sociale, cele mai greu de soluţionat, dar şi cele mai vitale, în condiţiile oricărui regim politic aflat la guvernare. Cine a cumpărat un blender şi a ajuns în familia Grama, din Hârtopul mic sau cine nu a dormit o noapte, gândindu-se la viaţa bătrânei Ana, din Hirişeni?
