Unde-i acasă?
Cred că în viaţa fiecărui om plecat în lumea mare, vine o zi când nu mai înţelegi unde e „acasă”
Când am plecat din Moldova, am purtat mult şi intens dorul de ţara mea, de casă, de fiecare stradă, chiar şi de frunze. Tot ce a rămas în urmă era atât de cunoscut, atât de „al meu”, aşa cum era, cu bune şi rele (prefect nu-i nicăieri). Am adormit zile la rând, luni în şir, închizând ochii şi imaginându-mi că sunt acasă. În patul meu. În dreapta mea e noptiera cu două sertare şi mânere argintii cromate, uşa de la balcon, draperiile albe pe care le-am ales pe când îl aveam pe Cosmin în burtă, covorul alb şi pufos pe care l-am cumpărat din primul meu venit din job-ul pe care l-am lucrat şi iubit cu Cosmin în braţe.
Îmi imaginam fiecare detaliu. Mărimi, culori, texturile pe care şi acum aproape că le simt. Mă amăgeam că sunt acasă, că totul e doar un vis şi voiam să cred în această minciună cu tot dinadinsul, măcar pentru câteva minute. Aşa reuşeam să adorm. Somnul meu în general a avut mult de suferit, de când în dreapta patului meu nu mai era noptiera albă cu două sertare şi mânere argintii cromate.
În una dintre serile acestea m-a cuprins o mare tristeţe pentru că nu mai puteam să îmi amintesc cum arătau întrerupătoarele de acasă. Am simţit că mă îndepărtez. Că uit. Că pierd acel fir, acel drum care te duce mereu acasă. Că ceva în mine se destramă.
Oh, eram în stare să dau multe, doar ca să transform în realitate dorinţa aprigă de a mă trânti în patul meu şi de a-mi cuprinde perna. Să simt că sunt „acasă”. Credeam că revenirea de la alt capăt al lumii va fi la fel ca şi atunci când mă întorceam acasă după hoinărit pe străzi într-o zi caldă de vară. Acea senzaţie pe care o ai când descui uşa casei, te descalţi, laşi pungile jos şi savurezi răcoarea şi mirosul casei tale, simţindu-te la locul tău. Protejată. În siguranţă. Liberă. Acasă.
Nu a fost aşa. Am revenit şi am trăit aproape că încă o dezamăgire. Am intrat într-o casă atât de cunoscută, dar nefiind la fel. Nu mai era a mea. Nici străină, nici a mea.
Locul nou încă nu e al tău. Locul din care ai plecat deja nu mai e al tău. În acel moment te simţi mai pierdută ca oricând. Te întrebi „unde e locul meu?”. Şi nu ştii răspunsul.
Cât am fost departe de casă, în mine trăia speranţa că, ajungând în Moldova, voi reveni „acasă” şi totul va fi ca înainte, măcar şi pentru o lună. Era speranţa regăsirii paradisului pierdut. Când am revenit, nu am regăsit aproape nimic din ceea ce aş fi aşteptat să găsesc. Doar un gol în mine, pentru că intrasem în casă, dar nu şi „acasă”.
Totul părea atât de cunoscut, dar altfel, diferit, străin. Totul era atât de mic, atât de ciudat. Poate că am crezut că m-am lăsat pe mine acolo, între noptieră, pat şi întrerupătorul de care uitasem cum arată? Poate că speram că mă voi regăsi odată întoarsă. Nu ştiam că m-am luat pe mine cu mine.
Cu cât mai mult trece timpul, cu atât aici unde sunt acum, devine mai acasă, mai cunoscut, mai al meu, mai drag. Întrebată recent dacă nu îmi doresc să merg în Moldova la sărbătorile de iarnă, am răspuns tranşant „nu, nu vreau”. Apoi am repetat acest răspuns în gândul meu şi l-am presărat cu tristeţe şi resemnare. M-am simţit eliberată, dar tristă. Bucuroasă, dar melancolică. Atât de diferit simultan. Atât de nefiresc, necunoscut, dar atât de tot mai mult al meu.
Oare cei plecaţi de acasă şi ajunşi într-un final în noua (a)casă după mult dor şi tristeţe, oare tot aşa simt? Oare ajung la un moment să creadă că tot ce a fost e doar un vis şi că tot ce a fost mai drag, scump, cunoscut, aproape că pare ireal acum? Iar când revii în ţara în care te-ai născut, visezi emigrarea ta? De parcă nici n-ai plecat. Te simţi confuză, dedublată…
Am citit astăzi la una dintre prietenele mele de pe Facebook că “I will never be completely at home again, because part of my heart always will be elsewhere” (Eu niciodată nu o să mă mai simt complet acasă, pentru că inima mea mereu va fi în altă parte). Mă regăsesc în acest gând. Eu nu am simţit încă în noua mea casă senzaţia plăcută ca şi îmbrăţişarea unei mame, senzația de altădată când descuiam uşa casei mele şi mă simţeam în cuibul meu. Cel mai cald şi iubit din întregul univers. Oglinda mea. Căsuţa mea care mă îmbibase pe mine în fiecare centimetru pătrat de tapet şi draperie. Dar nici în casa din care am plecat nu mai simt asta, chiar dacă revin. Voi mai simţi vreodată?
Poate că acea senzaţie am luat-o de acolo de unde am plecat, dar încă n-am lăsat-o să iasă din mine şi să umple noua mea casă? Poate o ţin în mine ca pe ceva sacru, ceva ce nu pot dărui oricărui loc şi oricărei case? Aşa cum aştepţi un bărbat în viaţa ta care va fi UNIC, aşa cum dintre toţi copiii care vin pe lumea asta în burta, inima şi viaţa ta vine anume ACEL. Poate aştept o casă anume, ACEA casă. Sau poate că nicicând nu o să mai descui la fel uşa casei în care trăiesc? Poate nici un pat nu va mai fi ca patul de acasă, de atunci şi nici la o bucătărie ceaiurile nu vor mai fi la fel de aromate, iar întâlnirile cu prietenii atât de calde. Chiar şi acolo unde au fost. Chiar dacă vor veni aceiaşi prieteni, în aceeaşi bucătărie şi vom bea acelaşi ceai, totul va fi altfel.
Există în viaţă o tristeţe a despărţirilor de ceea ce ai fost şi nu vei mai fi nicicând. Poate că e mai mult despre mine şi mai puţin despre casă.
Anastasia Popescu, vulpea.blog
