Preşedintele, viteza şi „tot suportul”
Marţi, la 11 septembrie, Lilica a împlinit 23 de ani. Parcă se poate să sărbătoreşti la 11 septembrie, ziua în care omenirea deplânge victimele terorismului? Lilica a sărbătorit modest, departe de casă, departe de cei dragi, de mama sa şi de cei 3 fraţi şi surori. Căci şi în viaţa ei a fost un atac, un fel de „11 septembrie”, declanşat în iunie 2005, care au îndoliat-o pentru totdeauna. De atunci, cei dragi ai săi sunt departe, oriunde s-ar afla ea, în străinătate sau acasă. Cei dragi ai ei sunt doar în amintiri, dureros de amintit, imposibil de uitat.
Ultima ei amintire frumoasă cu familia e legată de cea mai urâtă amintire. Era luna iunie, avea 9 ani, venea cu mama şi cu alţi 3 frăţiori şi surioare mai mici de la cules cireşe. Într-un moment, în cel mai frumos moment, în momentul cela când copiii erau cu mama de mână, sătui de cireşe, împreună, veseli şi împliniţi, o maşină în plină viteză a dat în ei şi i-a terminat.
O mamă şi trei copii mici au murit pe loc, aruncaţi în bucăţi pe stradă. Un singur copil, Lilica, a supravieţuit. Plină de traume, suturi şi bandaje, a zăcut într-un spital raional, până a ieşit. Când revenise acasă, cele 4 sicrie erau deja duse la cimitir, iar în casă se auzea o linişte de cavou, cu un tată răpus.
Tatăl ei, singurul din familie care nu fusese prezent la locul accidentului, părea să fi suferit un alt accident, cel al cuvintelor. Nu mai putea vorbi, nu mai găsea niciun cuvânt viu, toate cuvintele lui plecaseră cu morţii. Ceea ce-i lega pe Lilica şi tatăl ei era sărăcia, care se lăţise tare după 4 înmormântări neplanificate, presându-i ca o lespede de nemişcat.
Cine ar putea supravieţui aşa ceva? Doar Lilica, care a mai supravieţuit un proces ruşinos, în urma căruia şoferul vinovat de accident şi de jocul de-a viteza a fost condamnat formal, iar banii care urmau să îi fie plătiţi sub formă de despăgubire de cel vinovat nu i-au mai fost achitaţi niciodată. Umilinţa a durat ani de zile, ani în care redacţia ZdG a încercat cu disperare să convingă sistemul că recompensa trebuie plătită, că acest copil trebuie susţinut şi ajutat. N-am reuşit.
Lilica a crescut, a terminat şcoala, a încercat să muncească în mai multe locuri, dar sărăcia o urmărea peste tot, până a alungat-o din Moldova. Marţi, 11 septembrie, am vorbit cu ea, e în străinătate, munceşte şi luptă cu amintirile. Ştie că statul moldovenesc nu a considerat-o importantă niciodată, nici egală cu alţii. A acceptat.
În fiecare lună, în R.Moldova se produc circa o mie de accidente de automobil. Unele lasă în urmă tragedii ca ale Lilicăi, cu decese, oameni schilodiţi, familii mutilate. Apoi, după accidente, urmează alte răni, cauzate de sistemul de anchetă şi cel judiciar, dar şi de cel medical. Familii întregi umblă pe drumuri ca să îşi facă dreptate, ajung şi la noi ca să se plângă pe justiţia incorectă, pe despăgubirile neplătite, pe servicii medicale acordate sumar, pe sărăcia bugetară şi de sistem.
Duminica trecută, s-a mai produs un accident regretabil. Preşedintele Dodon a declarat că a fost implicat el însuşi şi câţiva membri ai familiei sale. Peste o zi de la accident, preşedintele a mers la spital să-şi viziteze gărzile de corp, unii dintre ei alegându-se cu traume. Dodon i-a salutat, i-a încurajat şi le-a declarat că „Din partea noastră o să fie tot suportul. Cu ce-o să fie necesar, iaca sunt eu, este conducătorul nemijlocit al Dvs, sunt medicii, tot suportul o să fie, bine?”.
Nimeni nu merită să suporte traume în accidente rutiere, dar dacă se întâmplă, ar fi bine, într-adevăr, să existe „tot suportul” pentru fiecare persoană care are nevoie de îngrijiri medicale, dar şi susţinere juridică. Familia Lilicăi, care a rămas singură cu datoria de la 4 înmormântări. Şi multe altele – la fel.
Ar putea oare Igor Dodon să le garanteze tuturor persoanelor traumatizate în accidente, ca un preşedinte al tuturor, că „din partea noastră o să fie tot suportul. Cu ce-o să fie necesar, iaca sunt eu, sunt medicii, tot suportul o să fie, bine?”. Ar putea oare, fiecare persoană accidentată să ceară statului atitudine şi îngrijiri egale? Probabil, ar putea cere, dar nu ar putea obţine. Pentru că îngrijirea persoanelor nenorocite în accidente e o chestiune mult mai complexă decât acţiunea de donare de ghiozdane. Iar preşedintele se îngrijeşte de familia sa şi de bodyguarzii săi, în primul rând.
