Nu mai avem voie să blamăm trecutul

Suntem în An Centenar. Este salutar faptul că asociaţiile de pe ambele maluri şi din diaspora organizează diferite acţiuni pentru a aduna oamenii împreună. Păcat, însă, de politicienii de pe ambele maluri ale Prutului care joacă Monopoly la nivel de ţară. Printre activităţile asociaţiilor se înscrie Marşul Centenar, care a început la Alba Iulia pe 1 iulie 2018 şi care va culmina la Chişinău, pe 1 septembrie 2018. În contextul acestui Marş Centenar, voluntarii vor parcurge peste 1300 de km pe jos, prin localităţile cu semnificaţie istorică, exact aşa cum s-a făcut Unirea în 1918. Totodată, se colectează semnături, fizic şi online, pentru elaborarea unui preambul la Constituţia României, astfel încât Unirea Basarabiei cu România să fie posibilă şi sub aspect Constituţional.

Fiind în diaspora, mă pot implica la acest nivel, colectând semnături. Săptămâna trecută, am ieşit lângă Bullring, la Birmingham, Marea Britanie, pentru a colecta şi a promova colectarea semnăturilor. Am creat evenimente pe Facebook şi am distribuit asta în grupurile online de cetăţeni români şi cetăţeni moldoveni din zonă.

Purtam un tricou cu inscripţia „Unire” şi un tricolor în poziţia orizontală în loc de centură. Auzeam trecători care vorbeau limba română, vorbeau în şoaptă când mă vedeau, dar nu se apropiau. În schimb, s-au apropiat de mine mai multe persoane din Anglia, Scoţia, Irlanda, India, cu care am socializat şi cărora le-am dat o lecţie de istorie despre o Basarabie răpită. Îndemnul lor a fost să luptăm pentru o ţară reîntregită pentru că dacă suntem mici, e mai greu să reuşim în orice situaţie.

Mă apropiam eu de români şi de moldoveni, le explicam motivul prezenţei mele acolo. Am avut un caz în care o persoană nu a dorit să semneze din motiv că ţara l-a gonit, are familie aici şi nu vrea să mai revină acasă. Deci, efectiv, nu îl interesa ce se întâmplă acasă. Şi câţi mai sunt în aceiaşi situaţie!

M-am convins că majoritatea oamenilor se limitează la primele două nivele de nevoi fundamentale din piramida lui Maslow. Cazul care m-a şocat, însă, a fost cel în care i-am propus unui tătic să-i fac o poză împreună cu băieţelul său. „Nu vă dau telefonul, că fugiţi cu el”, mi-a răspuns bărbatul. În acel moment, am simţit că mi se duce inima în călcâie. I-am spus că nu ajungem departe, dacă nu avem deloc încredere în concetăţenii noştri.

Suntem un popor plângăreţ şi ne place să spunem, când ajungem în situaţii mai dificile, că aşa ne este dat de la Dumnezeu. Voi îndrăzni să contrazic această teorie. Da, sunt sigură că avem linia vieţii trasată undeva, sus, însă doar noi suntem responsabili şi capabili să mişcăm lucrurile în direcţia dorită. Noi nu avem încredere unii în alţii şi fugim unul de altul, mai ales în diaspora, când de fapt ar trebui să ne adunăm.

Noi dăm bani mai degrabă pe o pereche de adidaşi de brand sau pe o geantă, decât să donăm pentru cauze umanitare. Noi vom alege mai degrabă o vacanţă cu „all inclusive”, decât să preferăm să descoperim un oraş mergând pe jos. E adevărat, trecutul comunist şi lipsurile de tot felul ne-au făcut materialişti, dar, dragii mei, nu mai avem voie să blamăm trecutul.

Acum, ne ascundem după ecrane de calculator şi suntem mari eroi pe Facebook, în realitate, însă, nu mişcăm un deget. Până nu vom ieşi din mediocritate, până nu vom avea o viziune asupra viitorului nostru ca popor şi nu ne vom recăpăta demnitatea naţională, vom continua să avem mulţi lideri falşi, iar toate speranţele noastre se vor risipi. Schimbarea începe de la noi, iar pentru asta avem nevoie de o strategie bine pusă la punct. Popoarele care au reuşit să se identifice pe mapamond au avut lideri cu viziuni măreţe.

Revin la procesul de colectare de semnături. Din fericire, au venit oameni foarte frumoşi, la chip şi la suflet. Prima semnătură a fost pusă de un prieten drag sufletului meu chiar de Ziua Universală a Iei, celebrată la Birmingham în ziua de 24 iulie 2018. Grupul de profesionişti IT din Timişoara, care erau în interes de serviciu la Birmingham, s-au apropiat cu mult curaj şi am stat la poveşti, după care au semnat Manifestul. Un frate şi o soră de la Iaşi, cu o energie deosebită, m-au făcut să zâmbesc din tot sufletul. Preotul Necula a semnat fără ezitare. Prieteni dragi din Birmingham şi din împrejurimi au semnat, iar apoi am discutat despre cum ar fi să ne întoarcem acasă, în România reîntregită. Totţi au fost de acord că, pentru asta, e nevoie de multă muncă şi implicare.

Mariana Plămădeală, Marea Britanie