03:17:04 19.04.2024
Stiri

CONFESIUNILE unui uriaş despre viața și succesul său: „Aproape totul e un nonsens, aproape totul e o minciună“

Monden 03.07.2018 20:30 Vizualizări2757 Autor: Ziarul National
CONFESIUNILE unui uriaş despre viața și succesul său: „Aproape totul e un nonsens, aproape totul e o minciună“ sursa: eva.ro


Anthony Hopkins vorbeşte într-un interviu extraordinar despre cum l-a ajutat alcoolismul să ajungă în vârf, despre iluzia faimei şi despre fiica lui, cu care nu mai ține legătura.

Orice jurnalist şi-ar dori să aibă şansa unui interviu cu Philip Anthony „Tony” Hopkins. E un om uriaş, cu o experienţă de viaţă foarte vastă şi cu o inteligenţă în faţa căreia simţi că trebuie să te pleci. Hopkins nu este doar un personaj celebru cu care te simţi norocos că eşti contemporan - e un personaj copleşitor, ajuns la o vârstă la care îşi permite să spună lucrurilor pe nume şi să fie aşa cum vrea el să fie, fără să datoreze nimănui nimic. Nici măcar fiicei sale. Dar asta e o altă poveste şi n-are de gând s-o ţină sub preş, veţi vedea, doar că nu-i place să facă tam-tam pe tema asta.

Jurnalista şi realizatoarea engleză de radio şi televiziune Miranda Sawyer a avut ocazia de a sta de vorbă cu actorul britanic şi să-l descoasă atât cât interpretul terifiantului Hannibal Lecter i-a permis s-o facă. Interviul extraordinar pe care jurnalista l-a publicat în The Guardian ne dezvăluie un Anthony Hopkins mai împăcat cu sine, mai puţin dispus să se implice în „treburile” lumii şi mai hotărât ca niciodată să spună ce are de spus, dovadă că a rugat-o pe interlocutoarea lui să-i mai pună întrebări. Hopkins vorbeşte cu sinceritate despre cum l-a ajutat alcoolismul să ajungă în vârf, despre deşertăciunea celebrităţii şi explică de ce nu mai vrea să mai audă de politică.

La 80 de ani, Sir Anthony Hopkins, care insistă ca Miranda să i se adreseze familiar („Tony, please”), arată foarte tonic şi e mai fericit ca oricând, remarcă jurnalista, punând acest lucru pe seama a doi factori: relaţia de 15 ani cu soţia sa, Stella, care l-a încurajat să urmeze un regim sănătos, să picteze şi să compună muzică, şi munca lui. Hopkins adoră să lucreze. Mare parte din vigoarea sa vine din actorie – „O, da, munca m-a ţinut în stare de funcţionare. Munca mi-a dat energie”, spune el şi ai impresia că-l ţii din treabă, că acum opreşte interviul şi pleacă să ia avionul. Dar continuă: „Mai întreabă-mă! E minunat!”.

Interviul are loc la Roma, unde Hopkins filma pentru Netflix o producţie despre relaţia dintre fostul papă Benedict şi actualul, Francisc. Îi place să-l joace pe Benedict: „Mâine filmăm în Capela Sixtină!”, şi ochii îi sclipesc, privind spre Vatican pe fereastra apartamentului.

„Le spun tinerilor - dacă părinţii vă fac probleme, mutaţi-vă”

Actorul se inspiră mult din trecutul său pentru a găsi drumul spre personajele sale, folosindu-se de mici întâmplări, aparent neînsemnate, care i s-au întipărit în memorie, de amintirile unor oameni reali, de tot soiul de lucruri care îi dau senzaţii. Când vrea să facă un personaj înfricoşător, precum Hannibal Lecter sau Robert Ford în serialul „Westworld”, Hopkins pune în joc un calm sinistru care îţi dă fiori. Dar el poate la fel la fel de uşor să-şi lase lacrimile să-i inunde ochii, mai ales când povesteşte despre munca grea, despre vârsta înaintată şi despre masculinitate, scrie Miranda Sawyer.

Tatăl actorului era brutar, un tip dur, practic, făcut din alt aluat. Dar cu timpul, povesteşte Hopkins, lucrurile mărunte au început să-l afecteze tot mai mult: „De pildă, dacă a greşit puţin la volan şi era să iasă de pe carosabil în loc să meargă drept, începea să plângă.

Spre sfârşitul vieţii începuse să bea şi nu mai era bun de nimic. Nu a fost niciodată violent, dar deodată devenea furios şi cădea în depresii adânci. Şi atunci se îndrepta spre mama, spre mine. Îmi purta pică pentru ceva. Am înţeles asta, am dus-o aşa şi mă gândeam: «Cât de teribil, cât de oribil să ajungi aşa la sfârşitul vieţii»”, şi-a amintit actorul.

Poate că aşa o fi gândind acum şi Abigail, fiica lui din prima căsătorie, dar ei nu mai ţin legătura, aşa că nu ştie ce să spună. „Nu. Am acceptat asta în urmă cu mulţi ani. E alegerea ei şi trebuie să-şi trăiască viaţa. Le spun tinerilor - dacă părinţii vă fac probleme, mutaţi-vă. Trebuie să-i părăsiţi. Nu trebuie să vă ucideţi părinţii, doar lăsaţi-i în pace, dacă credeţi că vă trag înapoi”, spune el.

Vorbind despre începutul carierei sale, actorul îşi aminteşte că era nerăbdător să aibă succes şi să devină faimos. A furat meserie de la cei mai bătrâni, doborâţi de ani şi de alcool, minunaţi actori de vodevil care au lucrat pe vremea războiului şi care l-au deprins tehnicile comediei şi ale tragediei.

Talentul lui a început să se dezvolte, dar încă nu era rafinat. „Simţeam că am ceva în mine, dar îmi lipsea disciplina. Aveam un temperament galez şi încă îmi lipsea acel mecanism de înşurubare”, explică el. Era rebel şi nu-şi găsea locul în partiturile pe care le primea, simţea că nu-şi găseşte rostul. Atunci a înţeles că nu aparţine unui loc anume şi că e un singuratic, iar după 50 de ani de carieră simte acelaşi lucru: „Nu am prieteni care sunt actori”, punctează el.

„Încerc să trăiesc şi să mă bucur de viaţă. Nu mai intru în polemici”

Hopkins mărturiseşte că nu poate sta degeaba sau să lucreze fără un obiectiv, asta-l înnebuneşte. Iar când e furios, nimeni nu-i poate sta în cale.
Era furios când bea. S-a lăsat de băutură în 1975. O vreme, a încercat să-şi înfrâneze personalitatea („Niciodată n-am fost aşa de atent”), dar mama lui i-a zis că nu merge aşa: „Mi-a zis: «De ce nu eşti nemernicul care eşti cu adevărat? Ştiu cum eşti, eşti un monstru». I-am zis: «Da» şi ea mi-a spus: «Bun, atunci fii un monstru»”, îşi aminteşte el, iar acum priveşte partea plină a paharului, atâta câtă este: „Dar începi să canalizezi toată furia aia. Sunt foarte fericit că sunt un alcoolic, este un mare dar, pentru că oriunde m-aş duce, abisul mă urmează. Ai o furie vulcanică, e ca un combustibil. Combustibil de rachetă. Dar desigur, te poate rupe în bucăţi şi te poate ucide. Şi aşa, treptat, cu anii, am învăţat să nu mai fiu drăguţ. Devin nerăbdător, dar încerc să nu judec. Încerc să trăiesc şi să mă bucur de viaţă. Nu mai intru în polemici, nu mai ofer opinii şi cred că dacă faci asta, atunci furia începe să se transforme într-o direcţie."

Acum, dacă nu joacă, Hopkins pictează sau cântă la pian. A scos un album de muzică clasică compusă de el, „Composer”, interpretată de Orchestra Simfonică din Birmingham, în 2011, care a fost bine primit de critică. „Hopkins compune cu un fler şi încredere considerabile”, a scris un critic, iar Amazon i-a cotat materialul cu patru stele.

De pictat s-a apucat la îndemnul Stellei, care l-a văzut cum desena pe manuscrisele cu scenarii - apropo, îşi citeşte rolurile cam de 250 de ori, până când le poate recita şi în somn. Când a văzut ce semne desena, soţia i-a zis să încerce să picteze: „Şi dacă n-o merge, n-o să te bage nimeni la puşcărie.”
A văzut ea ceva: acum, lucrările lui se vând cu câteva mii de dolari, iar Hopkins îi arată interlocutoarei sale câteva, pozate cu telefonul mobil: sunt expresioniste, pline de culori aprinse. „Culori sud-americane, Stella e columbiană”, îşi explică stilul exuberant. E încântat că lucrările lui vor fi expuse anul viitor la Sankt Petersburg.

„Nu votez pentru că n-am încredere în nimeni”

„Mai pune-mi întrebări!”, o roagă pe Miranda Sawyer, în timp ce fotograful de la The Guardian îşi aranjează sculele. Ce ziarist n-ar fi încântat să audă una ca asta?! Discuţia ajunge la animale - el şi Stella adăpostesc câini şi pisici abandonaţi. Apoi vorbesc despre politică. Lui Hopkins nu-i pasă de Trump; nu mai votează şi explică ce-l nemulţumeşte: „Nu votez pentru că n-am încredere în nimeni. Noi, oamenii, niciodată n-am făcut-o cum trebuie. Suntem o mare troacă şi suntem la începutul evoluţiei noastre. Priviţi înapoi în istorie: avem secolul al XX-lea, cu uciderea a 100 de milioane de oameni, cu doar 80 de ani în urmă. Războiul din 1914-1918, Războiul Civil din America, un masacru, o baie de sânge... Nu ştiu dacă există un tipar în asta, dar este extraordinar să te uiţi la asta şi să capeţi o perspectivă. Cred că dacă ăsta este sfârşitul, noi nu mai putem face nimic, o să bubuie tot, orice s-ar întâmpla.”

Actorul evită acum politica. Vrea să-şi ţină mintea liniştită. „În America sunt obsedaţi cu hrana sănătoasă. Îţi spun că dacă mănânci junk food, te îngraşi şi mori. Ei bine, televiziunea merge cu bani şi cu puterea corporaţiilor şi a sponsorilor. E junk food pentru creier. E toxic”, subliniază.

Când nu este ocupat, comandă online cărţi şi le trimite prietenilor – „Wake Up And Live!”, de Dorothea Brande, „The Life-Changing Magic Of Not Giving A F**k”, de Sarah Knight – sau se uită la filme vechi la televizor sau pe iPad. A fost fascinat de "„Breaking Bad”, acum îi place să urmărească „Midsomer Murders”, „The Persuaders” şi „Rosemary & Thyme”.

Discuţia a ajuns şi la subiectul mişcării #MeToo. Hopkins spune despre Harvey Weinstein: „Nu-l ştiam ca persoană, despre toate problemele sexuale. Ştiam că e un tip grobian şi un tiran. Dar l-am evitat, n-am vrut să am de-a face cu astfel de oameni. Agresori”, spune, explicând că nu-i place să calce pe cadavre: „Îi înţeleg pe oamenii care sunt agresori. Au problemele lor. Nu-i pot judeca eu, fiindcă este inacceptabil. N-am chef să dansez pe mormântul nimănui.”

„Acceptă viaţa aşa cum este. Fii recunoscător pentru că trăieşti”

Poate că e surprinzător ca un actor de talia lui să se retragă din tot acest vârtej imens al acuzaţiilor de abuz care zboară din toate părţile, de nu mai înţelege nimeni cine-i victimă şi cine-i călău. Dar Hopkins crede că toţi putem fi teribili şi toţi putem fi drăguţi. Faima şi puterea n-au nimic de-a face cu asta, spune el. „Viaţa te învaţă cum să trăieşti dacă trăieşti destul”, spunea cândva cântărețul american de muzică jazz Tony Bennett, iar acest citat rostit de Miranda Sawyer l-a încântat pe Anthony Hopkins: „Extraordinar! Ce lucru minunat să spui aşa ceva! Ştii, când întâlnesc tineri care vor să joace şi să fie faimoşi, le spun că atunci când ajungi în vârful pomului nu-i nimic acolo. Aproape totul este nonsens, aproape totul este o minciună. Acceptă viaţa aşa cum este. Fii recunoscător pentru că trăieşti.”

La finalul discuţiei, îi arată Mirandei o poză din telefonul lui. Este el, când avea trei ani, cu tatăl lui, pe plajă. Bărbatul rânjeşte, iar micul Hopkins, cu pletele aurii, e undeva între râs şi plâns. „Eram supărat pentru că tocmai mă apucase o tuse.”
Păstrează această imagine pentru că-i aminteşte de cât de departe vine. „Mă gândesc, Doamne Dumnezeule, aş fi putut fi în Port Talbot. Poate mort sau muncind în brutăria tatălui meu. Dintr-un motiv inexplicabil, sunt aici şi nimic din toate astea n-are sens. Şi mă uit la el şi zic: «Te-ai descurcat bine, puştiule!»”.

Sursa: eva.ro


Stiri relevante
Top stiri

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
15.04.2024 09:20 Nicolae Negru Nicolae Negru // Simțul realității și...

12.04.2024 09:14 Nicolae Negru Nicolae Negru // Recensământul ca o f...

08.04.2024 09:12 Nicolae Negru Nicolae Negru // Ne va apăra sau nu R...

Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Cum veți vota la referendumul care va avea loc în toamna anului 2024 în R. Moldova?
Prietenii noștri

Widget cu noutăți la tine pe site

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md