Femeile, în frunte la SIFF
Pe 17 mai 2018, în Seattle e sărbătoare: se deschide a 44-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film (SIFF – Seattle International Film Festival) – un non-profit susţinut de 150.000 de membri, amatori de cinema, ca şi mine. Ţara e obosită de un an şi jumătate de scandaluri continue ce vin dinspre Casa Albă. Avem nevoie de o pauză, ca să ne tragem răsuflarea şi să vedem, prin intermediul filmului, ce se mai întâmplă în lume.
Totuşi, anul de rezistenţă nu a trecut în zadar. Cel mai mare marş de revoltă a femeilor contra lui Donald Trump începe să dea roade. Anul ăsta, femeile americane s-au angajat în procesul politic la un nivel nemaivăzut din anii ‘60, când aici s-a atins apogeul mişcării civice. Femeile merg în congres ori devin primari de oraşe, ca aici, la Seattle, unde a fost aleasă prima femeie-primar în 98 de ani!
Industria de film se ţine în pas cu ţara şi încurajează vocile femeilor. 48% din regizorii care participă la SIFF sunt femei, un număr impresionant într-o sferă dominată de bărbaţi. Începem festivalul cu o comedie australiană – „Hot Mess”, care, în traducere, ar fi „Mare bucluc”. Comedia e filmată de două femei: tânăra regizoare Lucy Coleman şi actriţa de comedie Sarah Gaul. Un duo dinamic, amuzant, deştept, care a reuşit să facă un film extraordinar, cheltuind doar 3000 USD. Femeile nu se ţin cu nasul pe sus, au stat de vorbă cu noi după film şi au făcut poze ca amintire.
Tema corupţiei trece ca un fir roşu prin mai toate filmele aduse la festival. Un film neobişnuit pe această temă este „Tigers Are Not Afraid” („Tigrii nu au frică”), filmat de o regizoare mexicană, Issa Lopez. Ea arată pericolele reale de viaţă folosind elementele unui film de groază (horror movie) pentru a demonstra ce consecinţe are corupţia politică îmbinată cu banii narco-baronilor. Un grup de copii orfani, rămaşi fără părinţi din cauza traficanţilor, umblă buimaci pe străzi, căutând mâncare şi dreptate.
În contrast, regizorul iranian Mohammad Rasoulof atrage atenţia în filmul său, „A Man of Integrity” („Un Om de Onoare”), la corupţia ce afectează societatea, şi o face într-un mod atât de realist, încât te sperie. O istorie paralelă cu una care se întâmplă în ţara noastră (R. Moldova. Irina a migrat în SUA, n.r.), până şi scenele rurale iraniene arată la fel. Fermierul Reza este turmentat de banca care jupoaie 25% din venitul său, de nişte oficiali locali, care vor să-i confişte pământul, precum şi de un vecin rău, care îi arde casa. El ajunge la concluzia că, în ţara sa, omul are doar două opţiuni: „A fi asuprit sau a fi opresor”. Adus la disperare, el pune la cale o operaţie sofisticată. Asupritorul său este arestat şi moare în închisoare cu ajutorul unui paznic plătit de Reza. Dar atunci când Reza îşi închipuie că şi-a rezolvat problemele, află că a fost manipulat de omul care i-a fost un aliat şi totul începe de la capăt. Regizorul, la fel ca şi personajul său, e prins într-o capcană. În septembrie 2017, Mohammad Rasoulof a fost reţinut de autorităţile iraniene pentru filmul său, pe care acestea îl consideră antiguvernamental. O soartă pe care, din păcate, mulţi regizori iranieni o împărtăşesc în ţara lor. Când o regizoare canadiană de origine iraniană, Sadaf Foroughi, a fost întrebată: „De ce în Iran sunt atât de mulţi regizori talentaţi?”, a răspuns: „Când un regim îţi controlează viaţa, vrei să-ţi foloseşti imaginaţia la maximum şi doar atunci devii liber”.
Pe mine m-a impresionat cel mai mult filmul „Limonada”, de o regizoare româncă, Ioana Uricaru. Filmul se referă concomitent la câteva teme: xenofobia, exploatarea şi abuzul de putere. O tânără emigrantă din România, Mara, cu un fecior de 8 ani, care are o viză temporară de muncă, se căsătoreşte cu un american, Daniel, şi încearcă să se legalizeze în SUA. Dar ofiţerul de la biroul de emigrare face abuz de putere şi o forţează sexual. Mara se află în faţa dilemei: să refuze şi să fie deportată ori să meargă la o afacere cu conştiinţa pentru a rămâne în SUA? Pe neaşteptate, însă, ea este victimizată repetat. Când îi mărturiseşte soţului despre incidentul cu ofiţerul, Daniel o alungă de acasă. Ajutorul vine de la un avocat bosniac cu o biografie dubioasă, care o sfătuieşte pe Mara să-şi transforme tragedia într-un instrument judiciar pentru a-şi rezolva statutul de emigrant, ca în vechiul proverb: „Când viaţa îţi dă numai lămâi, fă limonadă”. Soarta Marei rămâne nerezolvată până la sfârşit şi tocmai de aceea este intrigantă.
Am fost impresionată şi de filmul japonez „The Third Murder” („Al treilea omor”), de regizorul Hirokazu Kore-eda. O amestecătură enigmatică de crimă misterioasă, proceduri legale japoneze şi de campanie împotriva pedepsei cu moartea, unde eroul principal este erou şi antierou, trezeşte simpatie şi ură totodată. E o cinematografie extraordinară, cu unghiuri largi pe alocuri, dar şi cu camera concentrată pe faţa actorilor, capturând în cele mai mici detalii expresia ochilor, mişcarea sprâncenelor, ridurile de pe frunte. Muzica, minoră şi majoră, te ţine captivat pe parcursul celor două ore de film. Simţi că parcă ai nevoie de un duş când ieşi din sală.
O surpriză a fost filmul de animaţie „The Driver is Red”, aparţinând unui regizor-pictor american, Randall Christopher. Traducerea directă, „Şoferul e roşu”, nu are sens, dar nici n-are nevoie de sens, căci este un cod pentru o operaţie secretă. Este istoria unui grup de agenţi Mossad (unul fiind Zvi Aharoni), care în 1960 l-au găsit în Argentina pe unul din criminalii celui de-al Doilea Război Mondial, mâna dreaptă a lui Hitler, conducătorul lagărelor de concentrare, unde au fost ucişi milioane de evrei. Vocea agentului, răguşită, metodică, determinată, nu te lasă nepăsător şi nu-ţi poţi lua ochii de la ecran. Cât de multe poţi povesti în 15 minute, dacă ai un talent ca al lui Randall!
Aştept să fiu captivată, amuzată şi inspirată de toată frumuseţea filmelor din lume. Vive le SIFF!
Irina VanPatten, SUA
