„Trei, doi, unu… închidem ochii, îi deschidem, vedem doar întuneric. Vă panicați? E-n regulă, eu voi fi ghidul vostru prin expoziția de astăzi”. Așa a fost introducerea mea într-o lume absolut nouă, unde lumina nu există, iar simțurile tactil și auditiv sunt cele care te îndrumă.
Expozițiile invizibile au devenit o atracție turistică în Budapesta, Praga, Varșovia și Stockholm. Din 2007, mii de persoane au reușit să le viziteze. Fiind în trecere prin Varșovia, am hotărât să merg și eu la o niewidzialna wystawa. Și da, urmează să fie întuneric.
Primele 15 minute au fost pregătitoare. O tânără de la recepție ne explica cum să ținem mâinile ca să nu ne lovim. Când ești în întuneric, ești pe cont propriu, am fost avertizați și despre asta. După care ni s-a sugerat să ne scoatem bijuteriile și hainele care ne-ar încurca. Eram speriați, pentru că nu ni s-a explicat ce urmează să se întâmple în interior, iar după draperia neagră, ne aștepta un „ceva” în întuneric.
Acest „ceva” doar în ipoteze părea ciudat, în realitate s-a dovedit a fi o tânără cu un glas plăcut, care ne îndemna să mergem după ea. De asemenea, am fost anunțați că putem ieși dacă suntem speriați.
Ce se ascundea dincolo de draperie? Erau 5 odăi amenajate, fiecare în stilul ei.
# Găsiți televizorul
În prima odaie era o casă obișnuită, cu bucătărie, sufragerie, baie, dulapuri. Ghidul, grijuliu de fire, ne ruga să fim atenți și periodic ne dădea anumite însărcinări. „Găsiți acum televizorul. Este? Bravo”. Orbecăind prin întuneric încercam să prindem fiecare obiect cu mâinile, să-l atingem și să înțelegem ce este. Când găseam toate obiectele treceam în odaia următoarea.
# Atent, semaforul e roșu
Cea de-a doua odaie probabil m-a speriat cel mai mult. Era o secvență de stradă cu mașini, carosabil, semne de circulație, tarabe, parcări pentru biciclete și multe, multe uși. Pentru prima data mi-am dat seama cât de complicat îi vine unei persoane cu vedere slabă să se orienteze pe străzi. Încercam să traversez strada, auzeam claxoane din stânga și din dreapta, mă loveam de tarabele vânzătorilor și răsturnam fructe pe jos. Nu mă puteam orienta și panica m-a cuprins. Noroc de ghid care ne încuraja și ne îndruma. Încetul cu încetul, sesizând dimensiunile spațiului și poziționarea lucrurilor, am trecut în odaia următoare.
# Casa pădurarului
A trecut probabil aproximativ jumătate de oră, ne-am obișnuit cu întunericul și cu faptul că nu exista vreo diferență dacă eram cu ochii deschiși sau închiși. Acum auzeam deja susurul unui râu și nasul prindea mirosuri din pădure, am intrat într-o casă veche de lemn. A treia odaie era casa unui pădurar. Blană pe pereți, animale împăiate, nu le-am văzut, am încercat să mi le imaginez până când un zgomot de veselă din aluminiu nu mi-a tulburat tăcerea. Neîndemnatic plimbându-mă prin casă, am dat jos câteva farfurii și căni.
# Muzică simfonică și statuia lui David
A urmat a patra odaie, muzică simfonică, statui, peisaje pe perete și o podea fină la atingere. Eram într-un muzeu. Am încercat să identificăm fiecare obiect expus, dar recunosc că a fost dificil. Atâta timp cât ești în întuneric, încerci să vezi cu buricele degetelor, iar imaginea se conturează extrem de greu.
# Clubul de noapte
După câțiva pași, o muzică veselă mai că ne spărgea timpanele. Am intrat într-un club de noapte. Ghidul încerca să ne învețe cum să cumpărăm ceva de acolo și cum să distingem monedele cu care urma să ne achităm consumul. La tejgheaua din club a luat sfârșit călătoria noastră, acolo am avut oportunitatea să adresăm mai multe întrebări care ne frământă. Aici am aflat că fata care ne ghida era oarbă, iar datorită acestei expoziții invizibile, ea ajută persoanele să se transpună în lumea celor care nu văd decât negru.
Curiozitatea pe care o aveam înainte de a intra după draperie s-a schimbat în tristețe. Când am ieșit afară și am văzut culorile mi-au dat lacrimile, deoarece am înțeles că alte persoane nu au oportunitatea să le perceapă. În urma expoziției invizibile, drumul spre hotel l-am petrecut în tăcere.
