Într-un nou videou publicat pe blogul, Ortodoxia – „pentru că așa trebuie”, Ion Andronache oferă câteva explicații legate de un fenomen renumit în Biserica Ortodoxă. Fenomenul care se petrece în Biserica Sfântului Mormânt în fiecare an în Sâmbăta Patimilor. Este vorba despre Focul Haric.
Să începem cu istoria
Denumirea de Focul Haric nu este întru totul corectă. Noi o traducem din rusă „Благодатный огонь”. Corectă este traducerea din greacă, pe care o utilizează în Patriarhia Ierusalimului – „Lumina sfântă.”
Până și astăzi noi la slujba de seară, Vecernie, cântăm mereu imnul „Lumină lină”, prin care îl lăudăm pe Dumnezeu pentru lumina de seară. La Biserica Învierii din Ierusalim, această lumină era adusă chiar din mormântul lui Hristos, dar cu o solemnitate mai deosebită la vecernia din Sâmbăta Patimilor.
Sfântul Chiril (313 – 386), Patriarhul Ierusalimului, care este un renumit Sfânt Părinte din secolul IV ne-a lăsat 24 de cateheze, adică învățături pentru catehumeni, candidații la botez. Aceste cateheze au fost rostite de el lângă Sfântul Mormânt, aproape de Sfintele Paști, însă cu nici o referire despre acest act miraculos al aprinderii focului.
Deci Sfântul Chiril, Patriarh al Ierusalimului, care am presupune că ar fi părtaș al acestui miracol, în ajun de Paști, chiar lângă Mormântul lui Hristos nu le vorbește despre minune celor care doresc să se boteze. Și nu le vorbește, deoarece atunci nu era nici o minune, ci era un frumos ritual de binecuvântare a luminii.
O pelerină din Europa de Vest, pe nume Egeria, a vizitat Țara Sfântă în secolul IV și a însemnat într-o scrisoare adresată celor de acasă experiența sa. Ea descrie detaliat slujbele și practicile liturgice din diferite sărbători, inclusiv Postul Mare și slujbele din fiecare zi a Săptămânii Patimilor, însă fără nici o referință la focul haric, la lumina ce s-ar pogorî sau la vreun miracol. Cum putea ea să scape din vedere acest aspect? Foarte limpede – acest miracol nu era în secolul IV.
Lecționarul Ierusalimului ce ni s-a păstrat doar în traducerea armeană și georgiană, descrie slujba de la Ierusalim din secolele V-VII din ajunul Sfintelor Paști, în care era binecuvântată lumina la începutul slujbei Vecerniei, însă iarăși fără vreo referire la miracol.
Totuși ce s-a întâmplat la Ierusalim în acea perioadă încât ritualul binecuvântării luminii a devenit să fie considerat un miracol?
Este important de a înțelege contextul istoric, care a contribuit la această abordare.
Din momentul descoperirii de către Sf. Elena a Mormântului lui Hristos și cât era orașul sub Imperiul Roman de Răsărit, adică Bizantin, la Ierusalim era pace. Însă în anul 614 regele persan Khosrau cucerește Ierusalimul distrugând bisericile, prădând mănăstirile, apoi peste 22 de ani orașul e cucerit de arabi care au făcut câteva pogromuri. Și chiar dacă orașul a fost eliberat apoi de cruciați, acesta încă suferea din cauza conflictelor între templieri și ospitalieri. În toată această suferință continuă a războiului și a prigoanei, slujitorii Bisericii Sfântului Mormânt aveau nevoie de o soluție care ar oferi o importanță divină acestui loc, un semn ce-i va înfricoșa pe cuceritori și va încuraja pe cei asupriți. În aceste condiții, unui ritual vechi, adică aducerea luminii din Mormântul lui Hristos, i se atribuie calitatea de miracol.
Iar după ce cruciații creștini dețineau controlul asupra Ierusalimului, acest foc era deja folosit ca sursă de umilire a ereticilor și schismaticilor.
Posibil mulți îmi vor reproșa venind cu contraargumentul legat de coloana despicată. Există mai multe istorisiri de origine greacă și armeană privind apariția crăpăturii în coloana de la intrarea în Biserica Învierii. Versiunea greacă spune că armenii l-ar fi plătit pe sultan pentru ca anume ei și nimeni alții să aibă acces la primirea Focului Haric, iar patriarhul grec al Ierusalimului ar fi stat la intrare, adică lângă coloană. În final la armeni focul n-a coborât, ci doar la grecii ortodocși prin această coloană ce s-a despicat.
Aceasta este o legendă care nu are o susținere documentară, adică unicul document e din secolul 18, dar și acesta documentează o legendă. Cei care studiază teologia cunosc că istoria Bisericii, exact ca și oricare altă istorie ca obiect de studiu necesită a fi documentată, mai ales utilizând surse diferite și echidistante.
În anul 1949, Nicolae Uspenski, liturgist și un renumit profesor de teologie ortodoxă din Sankt-Petersburg a ținut un discurs în fața episcopilor și clerului despre Istoria rânduielii Sfântului Foc, în care a exprimat îngrijorarea întregii Academii de Teologie privind atitudinea deja a multor ortodocși față de acest eveniment, prin care ei sunt induși în eroare.
În zilele noastre renumitul profesor de teologie diaconul Andrei Kuraev contestă direct și deschis caracterul miraculos al acestui eveniment.
Patriarhul actual al Ierusalimului, Teofil, fiind intervievat deseori despre Focul Haric, nicidecum nu utilizează cuvintele miracol, minune sau pogorâre, ci vorbește cu termenii de ceremonie (ceremony), chip (enactment), reprezentare (representation), experiență (experience).
Patriarhul Ierusalimului intrând în Sfântul Mormânt nu se roagă pentru coborârea focului din cer sau apariția acestui foc în mod miraculos, ci are o rugăciune, care este publicată și pe site-ul Patriarhiei Ierusalimului.
E o rugăciune de binecuvântare a luminii, exact ceea ce se făcea și în secolele precedente.
În rugăciune patriarhul zice „luând cu evlavie lumina, care neîncetat și luminos arde pe Mormântul Tău cel de lumină purtător, noi o transmitem celor ce cred în Tine”, adică în rugăciunea sa, Patriarhul, expune acțiunile sale, el ia lumina de pe Mormânt, de la acea sursă care arde neîncetat și el o transmite credincioșilor. Nici o vorbă despre pogorâre sau aprinderea miraculoasă.
Care este acea lumină care arde neîncetat?
Evident că este candela care se află în continuu aprinsă pe Sf. Mormânt. Despre aceasta candelă ne spune chiar și un film realizat cu binecuvântarea Patriarhului Moscovei Alexei al II-lea.
Când se binecuvintează apa pentru botez, apa nu apare în mod miraculos în cristelniță, când se binecuvintează stâlpările de Florii, ele nu apar în mod miraculos și nici strugurii nu ne cad din cer la binecuvântarea lor la sărbătoarea Schimbării la Față. Binecuvântarea luminii se face în același mod.
Rugăciunea rostită de Patriarh, este în duhul ortodoxiei. Nu este evanghelic de a cere miracole pentru a ne înveseli, căci chiar în Noul Testament noi vedem că fariseii au cerut semn de la Hristos, adică un miracol supranatural, însă El le-a refuzat.
Din punct de vedere liturgic s-a pierdut definitiv sensul inițial al acestui ritual, adică de mulțumire și laudă adusă lui Dumnezeu pentru lumina cea de seară, căci vecernia este săvârșită pe la amiază, focul este împărțit în timpul zilei, iar nu seara, când ar fi trebuit slujită vecernia și adusă mulțumirea pentru lumina cea de seară.
În concluzie, Sfânta Lumină adusă de Patriarh din Mormântul lui Hristos în mulțime, este o tradiție veche și frumoasă. Ea este similară aducerii luminii de pe Sfânta masă a altarului în mulțime când preotul zice „Veniți de luați lumină”. Sfânta Masă a altarului a oricărei parohii închipuie Mormântul lui Hristos. Atitudinea noastră ar trebui să fie una de evlavie, însă nu de semne și minuni.
Mi se pare că este o atitudine impertinentă, chiar obraznică de a căuta semne și miracole din Mormântul lui Hristos, a cărui divinitatea a fost mărturisită prin sângele apostolilor și a nenumăraților mucenici. A cere foc din cer este o hulă adusă Celui Care și-a dat viață pe Cruce și ne dă Trupul său sub forma pâinii și a vinului în Taina Sfintei Euharistii.
