Adriana Luca este o tânără în vârstă de 24 de ani, originară din satul Horodiște, raionul Călărași. Este fata care simte, aude și trăiește prin pictură. Talentul ei este unul înnăscut, prelucrat din fragedă copilărie, din dorință de a așterne pe coala de hârtie, imaginile vizuale din mintea ei.
Prima sa pictură a fost pe o coală de hârtie, o fetiță care culegea struguri, și tot atunci i-a venit și cel mai mare imbold de la mama ei, care i-a spus: „Dacă vrei să-ți reușească desenul trebuie să urmezi forma liniilor…”. Acum are deja mii de picturi, desenate pe pânză simplă, pânză gruntuită, piatră, sticlă sau coale de hârtie din diferite texturi.
Adriana spune că niciodată nu s-a gândit să renunțe la acest talent înnăscut, oricât de mari n-ar fi cheltuielile pentru materialele necesare și desigur timpul alocat picturilor, ba mai mult decât atât, ea trăiește prin această artă. A învățat să le reușească pe toate indiferent de oră. Ar picta fără întrerupere oriunde, oricând, pe orice, doar dacă ar avea timp. Acum își face studiile de masterat la Universitatea de Stat din Moldova, lucrează în domeniul relațiilor internaționale în cadrul unui minister, și totodată, își înșiră gândurile în povestioare mici fiind inspirată chiar și de propriile picturi ce o înconjoară de vise pe blogul personal.
Și totuși, uneori trebuie să ne reamintim că „Viața bate filmul” așa este și în cazul Adrianei. Frumoasa pictoriță are doar un singur vis, să audă fără ajutorul aparatelor auditive. Ea suferă de surditate de la vârsta de 7 luni. Evident că familia acesteia au încercat împreună cu medicii toate posibilitățile ca să-i recapete auzul, dar fără efect. În ciuda faptului că a suferit numeroase intervenții chirurgicale în acest sens, toate au fost fără efect, apoi au renunțat. „Am renunțat la ideea de a-mi mai face operații împreună cu familia mea, deoarece starea auzului meu nu se îmbunătățise deloc după fiecare operație. Această renunțare a fost până în clasa a noua, când deja observasem că îmi pierd treptat auzul, astfel am fost îndrumați să procurăm proteze auditive, măcar pentru a păstra ceea ce a mai rămas.”
Adriana spune că-și amintește cu sfințenie ziua în care a primit în dar un aparat auditiv, de la doi oameni cu suflet mare, din satul natal. Dar cum toate aparatele auditive erau și ele prea scumpe, mama ei a fost nevoită să plece peste hotare ca să-i procure și al doilea, ca ea să poată auzi cu ambele urechi. „Când le-am pus prima oară, am început să aud pentru prima dată ciripitul păsărelelor, tic-tacul ceasornicului, picăturile de ploaie, și să interacționez cu oamenii, nu doar să-i citesc pe buze.”
În tablourile sale predomină culorile galben, oranj, negru și albastrul cerului, de asemenea ploaia este prezentă mai peste tot. S-a îndrăgostit prea tare de ea atunci când a auzit-o pentru prima dată, pentru că este melodioasă, zice ea.
„Ploaia a fost mereu un motiv pentru mine de a privi oamenii cum aleargă pentru a se adăposti, dar eu o văd mereu ca o pe binecuvântare, care împrospătează aerul cel respirăm. Ea unește oameni sub umbrele, udă florile uscate de căldura înăbușitoare în serile de vară, astfel că am ales să o reprezint și în pictură. Culoarea neagră este specifică personajului ce-l aleg să fie observat în picturi, astfel acesta, înconjurat de celelalte culori galben, roșu, alb, și nuanțele de albastru și orange îl fac să apară în lumina celor care văd picturile mele. Personajelor în culori negre le spun umbre, o umbră pozitivă în care poate să se regăsească orice om ce-l privește. De aceea unele picturi, au personaje fără chip, pentru a da posibilitate pasionatului de artă să intre în pielea personajului din tablou, căci fiecare tablou pare a fi o poveste.”
Continuarea interviului o puteți urmări pe blogul Veronicăi Purice. Mai multe picturi puteți vedea pe pagina de Facebook a Adrianei.
