Prin viaţă, cu lacrimi în ochi: „M-a furat statul”

„O viaţă zbuciumată, înţelegi?”, spune Victor Ghila, care are puţin peste 80 de ani. În copilărie, sovieticii au trecut peste Nistru, i-au luat casa şi tatăl. Apoi, i-au arestat mama. I-au furat limba română, pe care abia de o deprinsese. Totuşi, a făcut carte. După absolvire, a muncit în câteva instituţii de învăţământ concomitent, pentru a se menţine pe linia de plutire. Şi-a luat motocicletă, a învăţat să fotografieze. Mai mult de un deceniu a lucrat la televiziune. S-a căsătorit şi a crescut doi copii. Ajuns la bătrâneţe, statul i-a evaluat munca de o viaţă la 74 de lei. Aşa cum a învăţat să se tot zbată, a mers să ceară pensie din România şi a continuat să lucreze, inclusiv după ce devenise pensionar.

Casa lor era peste Nistru. Abia ajunşi acolo, sovieticii au socotit că aceasta trebuie să devină Selsoviet. Capul familiei le-a explicat că, în consecinţă, şase copii – trei fete şi trei băieţi, rămân pe drumuri. L-au arestat ca duşman al poporului. Totul s-a produs în ajunul nunţii uneia dintre fiice.

„Mă uitam pe geam cum ne fură din casă”

Sovieticii nu ajunseseră încă peste tot, aşa că rude din alte sate au putut urca în căruţe, venind la nuntă. Aceasta s-a trecut cu plânsete. „Apoi, Aniuta, sora care se măritase, s-a dus cu soţul ei. Eu am rămas. Fratele mai mare învăţa la şcoala militară din Iaşi. Care s-au măritat, care s-a dus la învăţat, şi am rămas numai eu cu mama”, spune Victor Ghilaş.

În ’49, i-a fost arestată şi mama. Era în clasa a patra şi se ducea la şcoală cu o traistă din ţolinc. Învăţa nu rău. Într-una din zile, când s-a întors acasă, a găsit uşa încuiată. Vecinii i-au dat ceva de mâncare şi i-au povestit că pe mama au luat-o. A rămas să locuiască în „casa cea veche”, că pe cea abia reparată o luaseră sovieticii. „Au venit la mama şi i-au zis că are de dat 2 kg de carne de porc, 3 kg de lână, nu mai ştiu ce. Dar nu aveam noi din ce să le dăm. Mi-au spus vecinii totul. Aveam lacrimi în ochi. Ce viaţă! Am sărit pe fereastră în casa cea veche. Stăteam acolo. Mă uitam pe geam cum ne fură din casă – unul balercile, altul – covoarele, tacâmurile, tot ce era acolo”, îşi aminteşte bărbatul.

Seara nu avea lumină. Se pregătea de lecţii studiind la pervaz, înainte să cadă întunericul. A stat aşa câteva luni. Avea vreo 13 ani şi se credea gospodar – îngrijea de cele 4-5 găini rămase pe lângă casă. Când mergea la şcoală, femeile de pe lângă biserică îi dădeau câte un hulubaş împletit, sau altceva de-ale gurii. Mai îngrijeau de el rudele rămase în sat, iar surorile măritate prin satele vecine veneau în vizită.

„Dar ce să-i explici unui rus cu arma-n mână?”

Altădată, noaptea, directorul şcolii i-a bătut în geam. „Zice: „- Eşti acasă, ce faci? – Lecţiile, îi răspund. M-a întrebat care mi-e planul. Învăţam bine şi m-a sfătuit să mă duc la surorile mele, ca să continui studiile”, povesteşte Victor Ghilaş.

După vacanţă, prin iunie, s-a dus la una dintre surori. Peste câtva timp, soţul ei a fost mutat într-un sat vecin, ca să muncească pe post de veterinar. „Eu am rămas cu bătrânii şi c-un frate de-al lui. Am stat acolo vreo 2-3 zile şi a început – era iulie – deportarea. Au venit şi la dânşii, că tot erau din viţă de chiabur. Şi n-aveau oamenii nimic, un sarai aşa şi o bucătărioară de vară. Erau bătrâni. Au venit şi i-au arestat noaptea. S-au îmbrăcat repede şi… i-au întrebat ce fac cu mine, că eram în musafirie. Preşedintele nu era un om agresiv, dar ce să explici unui rus cu arma-n mână? „Zaberiom, zaberiom”, spuneau. Noi nu ştiam ruseşte. Ei, şi ai noştri au început să se încarce”, îşi mai aminteşte Ghilaş.

Fiul bătrânilor i-a făcut semn să fugă. A sărit într-o râpă. În spate s-au auzit două împuşcături. Era noapte, aşa că s-au lăsat păgubaşi, iar Victor Ghilaş s-a dus la cealaltă soră, care locuia într-un sat apropiat. „Acolo, iar îi ridicau. Soţii surorilor mele au luptat în război. S-au dus cu românii, şi au venit cu ruşii… Sora le spunea celorlalţi să dea preşedintelui nişte vin. Între timp, strângea şi arunca peste gard covoarele şi ce avea mai scump în casă. Mă căţărasem într-un copac şi mă uitam în zorii dimineţii la ce se întâmplă în curte”, povesteşte, jumătate cu tristeţe, jumătate aproape zâmbind, Ghilaş.

„Cum e viaţa asta mizerabilă…”

Mai apoi, a mers la Orhei. A făcut 10 clase acolo. „Într-a zecea, a venit acel decret ca cei arestaţi nelegitim să fie eliberaţi. După vreo două luni, s-a întors mama. Fusese judecată pe cinci ani că nu a îndeplinit normativele. A stat la o închisoare la Rezina. Ţin minte, ne-am suit odată cu fratele într-un marfar care ducea lemne şi ne-am dus până acolo. Mama, când ne-a văzut, a început să plângă. E lungă povestea asta…”

Casa nu le fusese restituită după revenirea mamei. Să stea pe capul surorilor nu putea. A găsit o odaie la Orhei, iar mama s-a aranjat la lucru ca dereticătoare la piaţă, unde se vindea carnea. Mai primea de acolo şi câte o bucată de carne şi „se putea de trăit”.

După tot acest tumult de evenimente, a venit să dea examenele la Chişinău. Nota la literatură, unde avea ca subiect „imaginea lui Lenin în literatura moldovenească”, a fost „3”, după sistemul de atunci. Nu a fost acceptat la studii aici şi s-a întors la Orhei. Un profesor i-a recomandat să se ducă la Tiraspol, să-şi încerce norocul. „Mi-am luat un geamantan de carton şi m-am dus. O viaţă imposibilă… Am stat acolo vreo 2-3 ani şi apoi m-au trimis la practică la Cimişlia, unde mi-au propus să rămân. De altfel, cât am învăţat la Tiraspol, un fotograf m-a luat să lucrez cu el. Aşa, am învăţat să fac fotografie. Îmi dădea şi mie bani şi aveam din ce trăi. Vezi cum era viaţa ceea mizerabilă?”, zâmbeşte omul.

Când a decis să vină la Chişinău, la muncă, s-a înscris şi la concursul pentru Corul Teatrului de Operă şi Balet – „nu aveau artişti pentru cor, iar eu eram aşa tânăr, frumos”. L-au primit. Ziua mergea la lecţii, iar după ore, la repetiţii cu pianista. În felul acesta, îşi mai făcea bani de buzunar. Până la urmă, a reuşit s-o aducă şi pe mama la Chişinău. Restul e istorie. A predat, cu excepţia anilor din televiziune, toată viaţa. A ţinut ore de muncă, geografie şi biologie, adesea în câteva instituţii concomitent. Dar…

Când a ieşit la pensie, i-au evaluat munca la 74 de lei. Biografie, carte de muncă, cerere, copia la paşaport, diplomă, Bucureşti. Era printre primii care a solicitat o pensie în România. Iniţial, nici acolo pensia nu era prea mare, dar o depăşea pe cea de aici. A continuat să muncească şi continuă să lupte cu statul, inclusiv pentru a primi o poliţă de asigurare medicală, întrucât un ochi îl cam dă de gol şi ar avea nevoie de o intervenţie chirurgicală. Alt front de luptă e pentru a-şi restitui proprietăţile confiscate de sovietici.

„Viaţa mea e lungă, şi de râs şi de plâns”, încheie bărbatul.