Deseori jurnaliștii sau oricare om a cărui meserie presupune scrisul întâmpină dificultăți. Se intimidează să-și ducă munca până la capăt. Se intimidează de propriul statut și de propriile competențe aparent mult prea distanțate de subiectul abordat. Cazul fetei care a avortat singură în veceul Insitutului Mamei și Copilului este unul din aceste subiecte, cel puțin pentru mine. Cel mai probabil, din motiv că îmi este greu să mă identific cu durerile prin care trece o femeie nevoită să avorteze. Presupun că și alți jurnaliști bărbați au întâmpinat același obstacol. Te simți indignat, din sentimente pur omenești și… cam atât. Șansele să ajungem într-o situație similară sunt egale cu zero. Totuși, dorința de a aborda această temă nu a scăzut, ba mai mult, s-a intensificat cu timpul. Iar pentru a nu părea ridicol, am decis să abordez un astfel de subiect din altă perspectivă. Am început de la următoarea întrebare: Cine este, de fapt, fata din Anenii Noi care a avortat în veceul IMC?
„A avorta”, „veceu”, „singură”, această combinație de lexeme introdusă într-o propoziție nu are cum să nu te afecteze. E o trimitere clară la o situație anormală și inumană. Totuși, sunt de părerea că nu ar trebui să ne aventurăm prea mult în sentimentalisme. Mă refer la simple enunțări de dragul unui impact. Mă întreb dacă este cu adevărat necesar să punem accent pe toate aceste detalii pentru a stârni indignarea oamenilor? Este oare un astfel de impact suficient pentru a rupe tăcerea o dată și pentru totdeauna? Detaliile sunt, evident, importante. Dar axându-ne doar pe ele, riscăm să analizăm o situație doar la nivel simptomatic. Cred că ar trebui să încercăm să adăugăm mai multe predicate, să precizăm mult mai concret ce stă la baza indignării noastre. Cu alte cuvinte, să încercăm a identifica cauza simptomelor. Corupția, malpraxisul, incompetența sau violența verbală ale angajaților de la IMC sunt doar niște simptome.
Citiți „Mărturiile femeilor care au născut în Moldova (I)”
Până la urmă, cei care au întocmit ancheta în privința acestui caz au ajuns la concluzia că trebuie să concedieze pe cineva. Au fost dați afară șeful de secție, o soră medicală și o asistentă. Poate fi catalogat acest gest drept o luptă cu erorile de sistem? O luptă cu nedreptățile? Cu corupția? Într-o oarecare măsură, da. Nimeni nu-i satisfăcut, dar „măcar s-a făcut ceva”. E suficient? Sigur că nu.
Eu propun un nou mod de abordare a acestui subiect. Ce ar fi dacă, pur și simplu, l-am discuta ca pe un caz în care un beneficiar al serviciilor prestate de o instituție de stat a avut parte de un tratament neprofesionist/neprotocolar? Exact, să simplificăm un pic modul nostru de analiză. Să ne axăm strict pe relația dintre noi, cetățenii simpli, și cei care prestează anumite servicii. În special, voi lua în seamă discursul funcționarilor din fruntea acestor instituții. Au tras aceștia concluziile adecvate? Au fost măcar cât de cât afectați de acest caz? Își vor schimba ei vreodată atitudinea față de pacienți? Mai ales că nu au existat demisii manageriale, ci doar demisii în secție. Ceea ce mă face să cred că aceștia nici măcar nu-și asumă vreo răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat sau, mai bine spus, nu sesizează gravitatea acestui incident.
Citiți „Mărturiile femeilor care au născut în Moldova (II)”
Recent (18 ianuarie), Asociația Promo-lex a organizat o conferință de presă pe tema „Asigurarea drepturilor femeilor în perioada sarcinii și calitatea asistenței medicale.” Avocatul reprezentant al asociației a constat anumite încălcări:
– lipsa supravegherii și monitorizării pacientei,
– avortarea fără asistența medicului, asistentului și anesteziologului,
– neglijența în privința hemoragiei pre-operatorii,
– externarea prematură,
– obligarea de a procura de sine-stătător medicamente
– neglijența în perioada post-avort.
– încălcarea dreptului la informare, consiliere și suport psihologic,
– precum și manipularea cu date și acte medicale.
O listă lungă de neregularități impardonabile. Cum au reacționat reprezenanții instituțiilor medicale la aceste acuzații? Evident, niște banale scuze nu ar fi fost suficiente, însă chiar și acestea au lipsit din discursul lor. Declarațiile lor s-au rezumat la următoarele puncte:
1) Este un caz unic și nu trebuie de generalizat.
2) De ce reflectați doar cazuri cu impact negativ? De ce nu reflectați performanțele noastre sau problemele cu care ne confruntăm, cum ar fi lipsa personalului?
3) Vrem să conlucrăm cu presa, dar trebuiă să ne împăcăm mai întâi.
Cu alte cuvinte, ceea ce ar trebui să ne înduplece pe noi, simplii cetățeni, e că „a greși e omenește”, iar medicii nu sunt o excepție. „E o eroare unică și nicidecum o problemă de sistem.”
Eu cred că dumnealor nu au intrat în esența acesui caz. Discursul lor nicidecum nu intră în întâmpinarea beneficiarilor, ci a fost strict concentrat pe apărarea propriei imagini/propriului statut. Aceștia nu vor să se gândească la o potențială reconceptualizare a relației medic-pacient, ci mai degrabă noi să manifestăm empatie, să-i iertăm. Cu alte cuvinte, să-și impună propriul confort ca pe o necesitate universal valabilă. Un confort care prevede același format al relației dintre noi și ei: răbdare și tăcere.
„Oamenii sunt uneori incompatibili la nivel de personalitate. Pacientul este liber să-și caute alt medic.”
– Liliana Iașan, viceministra Sănătății, Muncii și Protecției Sociale
Din aceste spuse intuim că a indica grupa de sânge în buletin nu e destul. Cel mai probabil, trebuie de indicat și tipul de temperament. Poate chiar și zodia. Altfel, în cazul unei urgențe, riscăm să fim incompatibili cu medicii noștri.
Există un protocol și acesta trebuie respectat. Incompatibilitatea tipurilor de personalitate e o scuză proastă, cred eu. Nedemnă pentru un bun profesionist. Pacientul trebuie tratat indiferent de faptul că e un flegmatic ori sangvinic. Un medic este în primul rând un om integru și pragmatic care caută să fie util pacientului. Iar dacă incompatibilitatea psihotipurilor reprezintă pentru acesta un obstacol, cel mai probabil a încurcat meseria.
„Chiar fiica mea a apelat nu demult la serviciile IMC și a avut parte de un tratament bun.”
– Victoria Ciubotaru, medic obstetrician-ginecolog
Acest lucru nu eclipsează nicidecum celelalte 98 de cazuri mărturisite de femei care, spre deosebire de fiica doamnei Ciubotaru, nu au avut parte de un tratament adecvat, ci doar de înjurături, lezarea demnității și incompetența personalului de la IMC. Dumnealor (medicii) ne îndeamnă să nu generalizăm, că am reflectat doar un caz unic, că, per general, sistemul e OK. La rândul lor, invocând la fel un caz unic. Un caz care se încadrează mult mai bine în categoria „excepțiilor”.
„Să nu ne dușmănim!”.
– Iurie Dondiuc, director IMSP Spitalul Clinic Municipal Nr.1
Domnul Dondiuc cheamă la calmarea spiritelor. Acesta crede în existența unui conflict dintre jurnaliști și medici. De câteva ori chiar s-a arătat indignat că presa a preferat să folosească cuvântul „naștere” în loc de „avort”. Dumnealui mai spune că din cauza jurnaliștilor „IMC este perceput acum ca o sperietoare”. Faptul că până acum pacientele au tăcut nu înseamnă că problema nu a existat. Petiția celor 98 de femei e o dovadă în acest sens.
Jurnaliștii nu sunt prieteni cu nimeni. Niciodată nu au fost. Aceștia doar își fac meseria de a informa masele. De a indica neregularitățile și a sparge tăcerea. Uneori chiar agită spiritele și merg împotriva ordinii „normale” a lucrurilor. Mai ales când această normă impusă implică oprimarea prin abuz, impotență și reacțiune.
Funcționarul impotent, indiferent de funcția sa, fie acesta medic, polițist sau profesor universitar, nu-și are locul într-un stat care se vrea de drept și funcțional. Oricât de „nobilă” i-ar fi profesia. Deci, nu-i vorba nici de etică și nici de moralitate. Trebuie să privim situația mult mai pragmatic. Dacă un șef de instituție nu este în stare să-și exercite adecvat un mandat, să găsească o modalitate mai bună de selecție și instruire a personalului, cel mai probabil, acesta este un șef incompetent. Poate are sau apără interese străine pacienților săi. Poate chiar „tipul de personalitate” este incompatibil cu funcția sa.
Citiți „Mărturiile femeilor care au născut în Moldova (III)”
În contextul actual, în care societatea noastră se confruntă cu probleme ca migrațiile masive, salarii mici, taxe prea mari sau politicieni care instrumentalizează legea în favoarea propriului buzunar, jurnaliștii nu-și pot permite luxul de a fi prieteni cu toți și de a relata doar știri pozitive despre progrese inexistente. Se cere o nouă abordare, iar discursul jurnalistic trebuie să devină unul incisiv, agresiv, să bată în punctele vulnerabile fără milă. Să intimideze pe toți cei care vor să comită neregulariăți. Să apere interesele cetățenilor care le-au oferit încrederea.
Degeaba se plânge domnul Dondiuc pe insuficiența lucrătorilor medicali, dacă nici măcar nu se încearcă a crea noi condiții pentru proprii angajați. Condiții în care aceștia să nu mai fie nevoiți să ceară bani de la pacienți, iar pacienții să nu fie intimidați de nerespectarea aceastei „tradiții”. Condiții prielnice noii generații de medici. O generație care preferă să plece din țară decât să moștenească haosul actual pe care i l-au pregătit predecesorii – cu regret, cel mai radical gest al acestora. Din aceste motive, trebuie facilitat procesul prin care omul simplu poate trage la răspundere personalul vinovat de încălcări. Iar dacă demisiile de onoare printre rândurile funcționarilor nici măcar nu se încadrează în imaginația acestora, atunci acestea trebuie forțate.
Citiți „Mărturiile femeilor care au născut în Moldova (IV)”
De la ce trebuie să înceapă o analiză? Simplu, de la faptul că toți suntem oameni, cetățeni ai acestui stat. Fata din Anenii Noi este un om. Suntem oameni care plătesc impozite și taxe. Muncitori care nu se pot bucura de roada muncii, pentru că cineva doar pretinde a ne apăra interesele. Iar unul din scopurile principale ale muncii jurnalistice este subminarea activității ticăloșești care împiedică mersul armonios al lucrurilor – reflectarea neregularităților întru lichidarea acestora, tot cu rădăcină.
