Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   Cum m-a educat viaţa în…

Cum m-a educat viaţa în Spania?

Când am plecat, aveam 22 de ani şi mă credeam matură, pregătită de viaţă. Ajunsă aici, eram cu mult în afara zonei de confort, dar foarte confortabil, oarecum. Vedeam o lume mare, mult necunoscut, nedumerire la fiecare colţ, dar aveam sufletul plin de bucurie de la fiecare detaliu nou învăţat. Sunt chestii atât de simple, dar care umplu societatea cu mult sens, ai putere chiar de unul singur de a schimba ceva şi vezi cum reuşeşti cu mici gesturi şi foarte puţin efort să ai un trai într-o ambianţă mai plăcută, mai curată, mai fericită, mai sănătoasă.

Când eram acasă, trăiam la casă pe pământ şi unica reciclare pe care o făceam erau oasele pentru câine, restul mâncării o dădeam la găini şi toate celelalte mergeau împreună. În Barcelona, în stradă, practic la fiecare sută de metri sunt 5 sau 7 tomberoane: pentru hârtie, plastic, sticlă, deşeuri organice şi, de obicei, încă 2 pentru cei care nu reciclează, sau pentru alte gunoaie.

La început, îmi era greu să reciclez din lipsă de obişnuinţă şi, evident, din lipsă de informaţie. Nu ştiam cât de mult cîştigăm noi ca persoane, mediul ambiant şi, în general, echilibrul planetar. Acasă nu am învăţat că nereciclarea cartonului sau a plasticului influenţează atât de mult schimbarea climei, contaminarea aerului, defrişarea pădurilor sau epuizarea resurselor naturale, între multe altele.

Atunci, nu ştiam că sunt oameni care au un job de separare a deşeurilor, deci de ce ar trebui cineva să facă asta, dacă oricum toate gunoaiele deja trec prin mâinile noastre – e doar o chestie de separare. Ăsta a fost primul şi cel mai important motiv pentru care am început să reciclez.

Apoi, am vizitat Islanda şi în casa unde am închiriat o cameră erau 3 urne de gunoi. Am observat că toata insula e foarte curată şi mi-am dat seama că schimbarea într-adevăr începe cu fiecare dintre noi. Acum, cu toate că avem un apartament de doar 50 m.p., 2 urne şi un pachet mare pentru hârtie încap perfect la noi în casă, ţinând cont de scop.

Sper că s-au mai schimbat lucrurile în privinţa asta şi în Moldova. Facilitarea resurselor şi promovarea intensivă ar fi foarte binevenite pentru mica noastră ţară.

Un alt punct interesant este educaţia şi receptivitatea din transportul public. Deci, dacă-i oferi locul unei persoane în vârstă, de multe ori se supără, dar, sunt stickere lipite pe geam care indică faptul că anumite scaune sunt destinate persoanelor ce merită o atenţie specială şi deja fiecare persoană, când intră în metrou, autobus sau tramvai, alege unde se aşază. Cu toate că tinerii aici nu sunt foarte receptivi la aceste indicaţii, asupra mea au influenţă şi niciodată nu le ocup. Pentru a mai adăuga dramă la toată situaţia asta, cam un an în urmă au început o campanie care se intitulează Buen viaje y buen karma (călătorie plăcută şi karmă bună). Consistă în videouri, imagini, care indică în general un comportament bun în transportul public, pentru a semnaliza infracţiuni, atitudini incorecte etc., de exemplu cum să intri corect în metrou (folosind biletul şi nu sărind peste bariere) sau în autobuz (să „înregistrezi¨ călătoria fără să ţi se ceară). Eram sceptică la început, pentru că nu credeam că anume publicitatea cu karma va influenţa cumva manierele societăţii, dar să stiţi că funcţionează, în ultimul an am văzut mult mai puţini oameni sărind peste bariere, în autobuz cei care intră şi se aşază direct, după 2 minute de video cu karma, merg şi cumpără bilete la conductor.

Cifrele oficiale spun că în ultimul an au fost cu un milion de călători mai mulţi decât anul trecut, fie graţie receptivităţii oamenilor la această publicitate, fie creşterii populaţiei în Barcelona – oricum, e un semn că e posibil de îmbunătăţit cumva educaţia din transportul public şi societatea în general prin mesaje şi bună predispoziţie.

Mai e o chestie care am descoperit-o aici: persoanele din comunitatea LGBT sunt la fel ca noi şi chiar mai bune, pentru că ele nu ne judecă pentru deciziile noastre. Spun că am descoperit-o aici, fiindcă acasă nu aveam prieteni, nu am comunicat şi nu am întâlnit nicicând o persoană gay. Evident, ştiam că sunt, dar e foarte trist că trebuie să se ascundă şi că nu pot fi ei înşişi în public. Am aici prieteni care îmi vorbesc despre cât de greu e de fapt când merg în călătorii în ţări precum Slovenia, Rusia, România şi atrag privirile dispreţuitoare ale localnicilor. Îmi place să văd că am învăţat să accept deciziile fiecărei persoane, chiar dacă sunt mult mai diferite decât cele din societatea unde am crescut.

Apropo, persoanele de culoare sunt foarte pline de viaţă, nivelul lor de autoironie e impresionant, la rândul nostru, ar trebui să învăţăm să fim primii care râdem de noi înşine, se pare că şi viaţa e mai frumoasă aşa.

Un caz amuzant şi o lecţie imensă de viaţă am trăit într-o zi la hotel. Vă povestesc şi vouă: o domnişoară de culoare a ieşit noaptea afară să salute oaspeţii, aceştia s-au speriat şi întrebau „de unde vine vocea asta?¨, fata, super-amuzată de situaţie, a făcut un pas în urmă, unde era lumină şi a spus: „Hey, sunt aici¨, apoi a început a râde în hohote şi a spune: „sunt atât de neagră, încât oamenii nu mă văd noaptea, e atât de amuzant¨. Am avut 3 secunde de nedumerire, nu îmi venea să cred curajul, umorul şi înţelepciunea de care a dat dovadă fata asta. Impresionant!

Cât de important e să fii lipsit de prejudecăţi şi să accepţi cu braţele deschise toate încercările pe care ţi le trimite viaţa!

Corina BONDARI, Barcelona, Spania