Istorie

Fustangiul Ştefan cel Mare şi ADEVĂRUL despre bastarzii săi. Copiii din flori ai voievodului, mai faimoşi decât cei naturali

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi voievozi români. Dincolo de calităţile sale de om de stat, de administrator, dar mai ales de războinic, Ştefan cel Mare s-a ales şi cu reputaţia de fustangiu. Inclusiv în mentalul colectiv contemporan este păstrată ideea că Ştefan cel Mare a umplut ţara de bastarzi şi că nu exista loc în care să nu fi avut vreun copil. 

 
Dincolo de legendele care circulă privind bastarzii lui Ştefan, care împânzeau Moldova, istoricii, dar şi sursele documentare, arată că, de fapt, nu există decât un singur bastard cert al voievodului şi încă unul contestat şi că puzderia de copii nu este decât un mit istoric. Aceşti copii din flori au fost asociaţi sau au manifestat şi pretenţii la tron.  
 
Alexăndrel, cel mai iubit fiu al voievodului
 
Prima bănuială cade asupra primului fiu al voievodului Ştefan cel Mare şi anume Alexăndrel, odorul cel mai drag al voievodului, pe care îl purtase peste tot cu el. Originea lui Alexăndrel este oarecum disputată. O parte a medieviştilor cred că acesta era un bastard făcut cu o oarecare Maruşca, înainte de căsătoria voievodului cu Evdochia de Kiev în 1463. De altfel, acest lucru este arătat şi de pomelnicul de la Bistriţa unde este scris despre ”Maruşca mama lui Alexandru”. 
 
Bănuiala că a fost copil din flori este accentuată şi de faptul că nu este consemnată oficial o soţie a voievodului Ştefan cu numele Maruşca şi nici nu se vorbeşte până la căsătoria cu Evdochia de Kiev de vreo nuntă domnească.
 
Maruşca se presupune că a fost o iubire din tinereţe a voievodului, din care a rezultat fiul său Alexandru, cel pe care până la moartea tânărului principe l-a ţinut mai mereu prin preajma sa. Istoricul Ioan Ursu a contestat această origine a lui Alexăndrel, spunând că, de fapt, a fost fiul lui Ştefan cu Evdochia de Kiev. Istoricul român se bazează şi pe prima menţiune a acestui fiu, după 1464, în actele oficiale.
 
Totodată, într-o danie către mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, Ştefan cerea să fie pomenit el şi ”doamna mea lângă domnia mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena”. Cu toate acestea, originea lui Alexăndrel rămâne disputată, mai ales că nu este cunoscut nici locul, dar nici data naşterii. 
 
Se ştie însă cu siguranţă că a participat alături de tatăl său în luptele de la Pârâul Alb, dar şi la Râmnic aşa cum arată pisania din 8 iulie 1481. ”Io, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod şi cu preaiubitul său fiu Alexandru, a dat luptă la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr Domnul Ţării Româneşti”.
 
Totodată, şi alte documente arată afecţiunea domnitorului faţă de fiul său, dar şi prestigiul pe care îl avea Alexăndrel în faţa principalilor vecini. De două ori a fost cerut în suita unor suverani sau principi.
 
În 1471, Vladislav, fiul regelui Cazimir al Poloniei, a fost ales rege al Boemiei; alcătuindu-i suita cu care urma să plece la Praga pentru încoronare, Cazimir s-a adresat şi lui Ştefan cel Mare, vasalul său, cu rugămintea de a îngădui trimiterea lui Alexandru cu 1000 de cavaleri moldoveni”, scria reputatul medievist Ştefan Gorovei, un specialist al epocii ştefanieine, în lucrarea sa ”Muşatinii”. Ştefan l-a refuzat elegant pe Cazimir. 
 
Nu a avut însă de ales şi în momentul în care s-a decis să plătească tribut turcilor şi a trebuit să-şi trimită fiul la Istanbul ca ostatec formal al bunei înţelegeri. Acest lucru este susţinut de Nicolae Iorga sau A.D. Xenopol, dar contestat totuşi de istoricii moderni.  Se mai ştie, de asemenea, că Alexăndrel a fost căsătorit cu Margareta, fiica voievodului Transilvaniei Bartholomeu Dragffy, şi că a murit în 1496 în timpul unei bătălii.
 
Acest fiu oficial sau din flori al voievodului Ştefan cel Mare a fost deosebit de războinic după cum arată Ştefan Gorovei, descoperind o serie de documente care-l arată în campanii militare, trimis de tatăl său fie contra ungurilor, fie contra polonilor. Totodată, a primit şi titlul de voievod, având Curtea la Bacău.
 
Petru, fiul Răreşoaiei
 
Un alt fiu, despre care de această dată se ştie sigur că a fost un bastard, este Petru, cunoscut în istorie drept Petru Rareş. Acesta a fost conceput cu o fiică de mici boieri numită Maria. Ştefan Gorovei susţine că ar fi vorba de nişte mici feudali din neamul Cernat, care deţineau lacul Brateş şi se gospodăreau din comerţul cu peşte.
De aceea şi viitorul domn a fost cunoscut în tinereţe drept Petru Măjarul. Istoricul Ştefan Gorovei susţine în ”Muşatinii“ că există documente prin care Petru Rareş a dovedit că Ştefan cel Mare l-a recunoscut ca fiu, apărut în urma unei aventuri cu jupâniţa Maria Cernat şi că, mai mult decât atât, îi scutea familia de taxe. 
 
Petru Rareş a ajuns domn, spune Neculce în cronica sa ”O samă de cuvinte“, după ce a fost recunoscut de boieri ca fiu nelegitim. ”Când au pus ţara dintâi, domnu pre Petru Vodă Rareş, el nu era acasă, ce să tâmplase cu măjile lui la Galaţi, la peşte. Şi au trimis mitropolitul şi boierii haine scumpe domneşti şi cărătă domnească cu slujitor unde l-ar întâmpina să-l aducă numai în grabă la scaun, să-l puie domn”, scrie în cronica lui Neculce. 
 
Cert este că, până să fie ales în locul lui Ştefăniţă, fiul lui Bogdan al III lea, fratele vitreg al lui Petru Rareş, care nemulţumise boierimea şi probabil l-au şi ucis cu otravă, viitorul domn se ocupase cu negoţul de peşte, moştenit de la familia Cernat, acceptat ca ”os domnesc„ şi protejat.
 
După ce a ajuns pe scaun, Petru Rareş a fost un domn considerat şi de contemporani, dar şi de istorici, ca un vrednic predecesor al părintelui său, domnind de două ori, între anii 1527-1538 şi 1541 şi 1546.
 
Există şi o teorie perpetuată de cronica lui Grigore Ureche prin care Petru Rareş ar fi fost făcut cu soţia unui târgoveţ din zona Hârlăului, Petru Măjariul, poreclit ”Rareş”. În urma cercetărilor efectuate de Ştefan Gorovei, balanţa însă înclină mai mult către familia boierilor Cernat.
 
Voievozii români şi bastarzii
 
Istoricii, dar şi autorii medievali, arată că nu era ieşit din comun ca un voievod  român să aibă iubite. Mai mult decât atât, se afişa fără probleme în compania acestora, iar copiii din flori se bucuraui şi de dreptul la tronul părintelui. 
 
”Căci le este îngăduit tuturor îndeobşte de a avea două şi trei soţii, iar boierilor şi celor mai de seamă chiar mai multe, iar voievozii sunt slobozi să aibă câte vor. Deşi şi când au una pe care o şi numesc soţie nedespărţită şi o cinstesc ba cu titlul de doamnă, ba cu autoritatea şi rangul său, şi cu cinstea cea mai înaltă înaintea altora, şi păstrează aceeaşi căsnicie, ei totuşi iubesc pe copiii ţiitoarelor tot atât cât şi pe copiii soţiei fără vreo piedică din faptul că aceia sunt copii de concubine, şi toţi sunt socotiţi legitimi şi vin la moştenire”, se arată în cronica lui Anton Verancsics din secolul al XVI lea, publicată în ”Călători străini în Ţările Române”.
 
Mai mult decât atât, se pare că Ştefan cel Mare a fost destul de fidel în comparaţie cu bunicul său, Alexandru cel Bun, sau cu voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. Totodată bastarzii, fiind ”os domnesc, aveau drept la tron prin cutuma de succesiune a  Ţărilor Române.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *