Despre mama mea și despre mamele Moldovei

Pe 27 septembrie a fost ziua de naștere a mamei mele. Anul acesta a împlinit 64 de ani. Cu fiecare an îmi este tot mai greu să mă bucur de anii ei care trec, de aceea am felicitat-o scurt și rapid la telefon, dar în capul meu asta aș fi vrut să îi spun, de fapt: despre mama mea ar trebui să scriu o carte sau să-i înalț un monument sau să îi culeg stele în loc de flori. Le merită pe toate, dar pentru că ea știe că toate astea nu servesc la nimic, ea și-ar fi dorit de ziua ei doar câteva perechi de brațe în jurul gâtului său, brațe care sunt împrăștiate prin lume.

Mama s-a căsătorit la 19 ani. A crescut și educat 5 copii și acum a rămas cu sora mea bolnavă, acasă, în sat. A căutat ca alesul să fie frumos, înalt și să joace bine. Tata le-a avut pe toate, mai puțin noroc și sănătate – a suferit un atac cerebral la 36 de ani.

Tata era între viață și moarte, paralizat și incapabil să vorbească, iar mama – însărcinată în luna a noua cu cel de-al patrulea copil. Fratele meu a apărut pe lume drept un salvator, pentru că tata, de bucurie că are un băiat după trei fete, și-a revenit, a vorbit și a spus să îl cheme Mihail.
Mama mea a fost curajoasă și puternică și, cinci ani mai târziu, a aflat că va mai avea un copil, pe mine. Al cincilea copil, într-o familie săracă, cu tata și una din surorile mele având gradul I de invaliditate, era o nebunie pentru cei din jur.

„Ioană, ce o să faci tu cu încă unul? Cum o să te descurci? Nu vezi că numai tu muncești zi și noapte, trebuie să îi ridici pe ceilalți patru, să termini casa, el e bolnav… poate te mai gândești… la vârsta ta…” Mama avea 36 de ani.

…Și mama s-a mai gândit. Argumentul mamei era de fier: „Unde-s patru, rup toți câte o bucățică și al cincilea nu moare de foame”.

Doar acum, după ce am devenit mamă, am înțeles curajul ei. Mama însă niciodată nu a considerat asta un gest eroic, ea pur și simplu a mai vrut un copil, de dorit băiat, dar nici de fete nu îi părea rău. Știe doar ea cum a reușit să ne îmbrace, să ne hrănească și să ne educe. De fapt, știm și noi un pic: ziua lucra la poștă, seara ori picta peisaje sau „trafarete” pe la oameni prin sat, ori cosea cușme și haine la comandă, noaptea vindea bilete la club. Când mai avea timp, ne croia și nouă haine din rochiile ei vechi. În clasa întâi fetele ei au avut cele mai frumoase costume de elevă cusute de ea, ca și la balul de absolvire, de altfel.

Mama mea nu are studii. A făcut 10 clase ca pe timpuri, dar este o femeie de o inteligență rară. Pe orice ar pune mâna, de orice s-ar apuca, toate îi ies bine. Mâinile ei sunt calde chiar și în zile geroase. Mâinile mamei, muncite, dibace și calde, brațe pe care a murit tata la doar 52 de ani.

Cred că mama mea nu își dă seama cât eroism e în ea, câtă forță și înțelepciune. Uneori, noi uitam cât de greu i-a fost, pentru că ea nu ne amintește nicicând, nu se plânge de soartă grea, ea știe cel mai bine a zâmbi și a glumi chiar și când îi este greu.  Această femeie de la țară, fără mare școală, a vorbit întotdeauna cu noi foarte deschis și a avut mereu o minte luminată și neinfluențată de ce va crede lumea. Folosește un telefon inteligent și un computer. Are cont pe Facebook și nu are nevoie de calculator pentru a face socoteli. Nu e un mesaj de felicitare, e un mesaj de recunoștință și apreciere, pentru că atât de rar i-o spun.

Mama mea, când vede cum ne drăgostim noi copiii, îi vine să plângă, pentru că mi-a spus odată ca ea crede că a fost o mamă rece, că nu prea ne-a pupat, nu ne-a spus că ne iubește, că a fost ca „jandarmul”.

Mămică, draga și scumpa noastră, noi știm cât ne iubești, noi știm câtă grijă ne-ai purtat. Îmbrățișările tale au fost hainele cusute pentru noi la miez de noapte, iar cuvintele de dragoste au fost toate sfaturile și învățăturile tale.

***

„Nimic nu este mai urât decât un om care minte. Dacă îți recunoști greșeala, nu te pedepsesc”, spunea ea. Se referea, de obicei la cel care a mâncat bomboanele pe care le primeam cadou de la poștă de Crăciun.

„Eu la școală să mă bat cu copiii oamenilor nu mă duc, dacă te bate, bate-l și tu pe el”, mai zicea mama, când știa, desigur, că în acele situații mă pot descurca singură.

„Când știi că cineva a vorbit ceva de rău de tine, fă-te că nu știi nimic și fii și mai bun cu el, e cea mai bună pedeapsă”, „niciodată să nu te uiți și să compari cu ce au alții, bucură-te de ce ai tu și mulțumește-i lui Dumnezeu”, „fructul interzis e cel mai dorit, fă ce vrei, dar asumă-ți consecințele”, „Când lucrăm, lucrăm. Când dormim, dormim. Tot ce faci trebuie să faci cu toată inima (cu inimă, pentru mama înseamnă cu dăruire)”. Multe ne-a învățat mama, dar cea mai importantă lecție a fost cea de independență, și oriunde mă voi afla în lume, toate sfaturile de mai sus mă vor călăuzi. Mulțumesc, mamă, te iubesc!

Citesc cele scrise mai sus și mă gândesc, involuntar, la toate mamele din Moldova, la viețile lor. Bunica mea îmi povestea cum, în tinerețe, în anii de sărăcie de după război, se duceau la club în satul vecin, cam la vreo zece kilometri depărtare, trei fete cu o pereche de galoși, iarna. Mie nici azi nu îmi încape în cap această imagine, unde mai pui că nici chiloți nu aveau. Purtau niște izmene fierte și răsfierte de sute de ori. Și ce griji au azi fetele mari înainte de a merge la club?