Principală  —  Blog  —  Diaspora   —   Preţul maturizării

Preţul maturizării

Când ajungi în străinătate, te consideri un om matur, care îşi poate controla viaţa. Însă, treptat, începi să realizezi că nu-i chiar aşa. Descoperi cât de neputincios şi slab eşti în raport cu cei de acolo. Deşi pleci având în gând mari planuri şi ambiţii, nu prea înţelegi cât de departe e, totuşi, momentul realizării „visurilor”. Da, ai o diplomă de studii superioare acasă. Da, erai specialist în Moldova. Dar, diploma ta NU este recunoscută aici şi NU poţi fi specialist. Mai degrabă – eşti un nimeni. Acest moment este primul care-ţi spulberă visurile şi îţi ruinează ambiţiile. Peste ceva timp, începi să accepţi acest lucru greu de înghiţit, constatând că trebuie să speli vasele sau să faci curăţenie prin hoteluri, să nu poţi dormi nopţile, rumegând din nou şi din nou faptul că treci printr-o mare nedreptate, să-ţi fie milă de tine că nu meriţi aşa ceva…

Încet-încet, ajungi la etapa a doua, când decizi că trebuie să faci ceva, că aşa nu se mai poate. Atunci încerci să-ţi legalizezi diploma. Aşa vine a doua încercare, care iarăşi îţi spulberă speranţele. Încercarea vine atunci când constaţi că diploma ta poate fi acceptată doar după ce susţii examenele. Ca să poţi demonstra că posezi cunoştinţele pe care pretinzi că le ai, trebuie să ţi le reîmprospătezi. Constaţi că nu ai timp, pentru că ai familie şi un serviciu, care vă ajută să vă ţineţi pe picioare.

Totuşi, te apuci de învăţat, noaptea, după muncă, în transportul public, în pauze… În weekend, mergi la bibliotecă. Reîmprospătarea îţi poate lua ani de zile, pentru că nu înveţi în limba maternă şi nici memoria nu mai e cea de altădată, materia fiind mult mai complicată. Atunci ţi se deschid ochii şi realizezi că, de fapt, ceea ce profesai acasă nu era o profesie adevărată, ci o parodie. Descoperi cât de multe lucruri nu ai cunoscut şi cât de greu este să capeţi ceea ce credeai că ai. Până la urmă, în cazul în care ai răbdare şi curaj să mergi până în pânzele albe, după vreo 7-10 ani de chin, ajungi să-ţi recapeţi profesia şi începi cu-adevărat să te simţi om. Totul e altfel, nu ca acasă, unde doar te jucai de-a viaţa, unde credeai că ai drepturi, dar nu le aveai, unde credeai că ai studii, care s-au dovedit a fi de nimic, unde aveai impresia că profesezi, în realitate minţindu-te amarnic.

Acasă e bine, deoarece nu trebuie să te stresezi. Acasă poţi susţine examenele fără a învăţa, poţi obţine serviciul dorit prin nănaşu’, poţi apela oricând la ajutorul părinţilor, care nu-şi vor lua medicamente, dar îţi vor da ţie ultimii bani. Poţi opri un maxi-taxi la orice colţ, poţi plăti la şcoală pentru note bune etc. Ar trebui, totuşi, să deschidem ochii şi să înţelegem cât de tare ne minţim trăind într-o astfel de lume, cât de inapţi ne facem pe noi, dar şi pe copiii noştri, respectând aceste reguli „nescrise” .

Acasă, aşteptăm cu toţii să ni se spună ce să facem, să ni se arate o rezolvare uşoară a problemelor.

Acasă aşteptăm mereu ajutor, de parcă am fi copii mici: ajutoare materiale din UE, ajutoare din România pentru reparaţia şcolilor, 100 de autobuze din România pentru a duce copiii la şcoli, ajutoare de colo, ajutoare de dincolo…

Acasă nu suntem obişnuiţi să luăm decizii independente, fiind siguri că nu putem face nimic, pentru că nu ne putem percepe ca persoane care au totul în mâinile lor şi pot schimba ţara.

Peste hotare, noi, aceiaşi noi de acasă, devenim altfel de oameni. Aici realizăm că reuşim să facem imposibilul, după ce trecem prin chinuri, griji, înjosiri, descoperiri, îmbunătăţiri, şi putem schimba lumea celor de peste hotare… dar nu şi a noastră…

Violina Ahtemenciuc, Canada